esență de apă de ploaie

jurnal de viață, prefață (a nu se citi, comme d'habitude, ignore:
mă culc, mă scol, mă culc, mă scol - ce mai e și asta? până când?)
bine, să facem un calcul rapid: robotul din mine s-a ridicat prompt
și fierbe o cafea la ibric: 
dulce ca iubirea, amară ca viața și tare ca moartea. ca la touaregi. 
apasă pe telecomadă, deși îl lovesc peste mână
vede un film cu Pierce Brosnan, romantic și frumos
în rol de indian cu ochi albaștri.
robotul din mine oftează, închide tv-ul, se îmbracă în cerul senin
dacă-i înnorat, îl ia pe dos. și iese în lumea largă, dar nu prea
din Parcul de Nord. nici urmă de ploaia promisă, doar câteva scame de nori
robotul se culcă pe iarba stropită cu dezinfectant
se învelește cu soarele, cu foșnetul vântului și cu ce se mai află în jur
și se gândește la viitor. până acum nu s-a gândit la nimic
în sfârșit își face socoteala: sub linia vieții
toate cele enumerate mai sus, plus altele idem
ies la plus infinit. robotul visează la ultimul somn
pardon, la unicul somn, fără cafea, fără mâine
ar bea doar un pahar de sevă diluată cu de apă de ploaie
nimic altceva. doar apă de ploaie... atât
stoluri de păsări îl traversează
o pasăre necunoscută rămâne în el  ca într-o colivie
și bate din aripi 
în locul inimii

numairezist

ce zi minunată după ploaia de ieri!

ce verdeață în jur - viața e verde, moartea e verde

poezia crește și ea ca bambusul din China

singurătatea a înverzit prin toate cotloanele

și strălucește la soarele de pe balcon

chiar și tristețea e veselă, râde ca prostul în târg

ce veste bună, suntem pozitivi, aflați despre noi că:

lucrurile sunt bine mersi fiindcă

nu se întâmplă nimic.

înainte de a nu se întâmpla nimic nu era bine

era vai și-amar. era foarte rău

lumea umbla ca nebună în toate direcțiile

acum nu mai merge nicăieri, nu fâlfâie, nu zboară

nu plutește pe apă, nu strigă „rezist!”

- finita la comedia! -

vezi, de-aia toate sunt ca pe roate:

pentru că nu mai merge

nimic

înapoi la natură

e timpul să ne întoarcem înapoi la natură, să trăim mai simplu și mai curat
Pământul nu mai poate suporta gunoaiele, otrăvurile, lăcomia, îmbuibarea, prostia
și ne-o spune prin aer, ape, plante și animale, climă, boli, catastrofe
dar omenirea o face pe-a surdul, omenirea nu e umanitate
ea distruge și se autodistruge
în numele lăcomiei „după mine potopul!”
Natura a scos ciomagul COVID și alte ciomege, neluate în seamă
deci nu va fi mai bine, va fi rău de tot!
va fi prăpastie și agonie, căci nu vom muri ușor și repede
să fim realiști, nu optimiști. optimiști vor să fim ăia care ne manipulează
ăia cu milioanele, cu raiul în buzunar, cu mintea în minele de diamante
ei sunt machiavelliști, lor nu le pasă de om. e drept că mulți nici nu merită respect
pentru că sunt nerecunoscători, încearcă doar să evite capcanele și să-și atingă scopurile

pe Terra se consumă prea multe resurse pentru a se fabrica lucruri inutile și periculoase
„ei” spun: așa asigurăm locuri de muncă, dar, de fapt, vor să-și multiplice bogățiile
în țările lumii a 17-a lumea se reproduce ca iepurii și își aruncă progenitura
în Europa asta mică și zdrențuită care se rupe la cusături
nicio organizație mondială nu a reușit să lumineze mințile tribale
în care religia - o compilație de legende - e mai presus decât știința
să păstrăm tradițiile? - păstreaz-o pe moașă-ta!
iar bogații, proprietarii lumii, nasc puțin și asigură copiilor lor o mie de viitoruri de lux!
ceilalți - în troaca porcilor! ceilalți pasc sub masă ciuperci halucinogene
e bine, distragem atenția de sus și o teleportăm sub masă!

țigări, alcool, droguri, muzică-zgomot infernal, suflete de silicon
ignoranță, nepăsare, egoism de peșteră
prostie, prostie, prostie egal agresivitate, o văd afară, mi-e greață
de mutre tâmpite și de încăpățânare, de obrăznicie și debilism
am spus unui câinar să curețe excrementele câinelui, iar el a zis: curăță-le tu!
și s-a hlizit la mine. am spus și altora - vezi-ți de treabă, ce ai cu mine?
e grețos, nu se mai poate călca pe iarba verde și proaspătă 
din cauza excrementelor și a chiștoacelor
în jur aleargă copiii după mingi, apoi își pun mâinile murdare pe gură și pe nas
cum să nu fie COVID, LIVID, bacterii și alte creaturi viitoare, ferească zeul
dar te ferește până te nimerește!
fumătorii mă otrăvesc prin stații și peste tot în locurile publice
călcăm pe un covor de chiștoace, cutii de țigări, bere, HELL-o, red bull cu taurină etc
un chiștoc poate otrăvi mii de litri de apă - pe internet scrie: 10.000 l
optimism? și de unde, mă rog?!
din nori, din apa de ploaie?
cine și de unde ar putea veni să pună lumea la punct?
doar un cataclism global ar putea pune lumea la punct
un asteroid, COVID, vulcan, uragan, cutemur, bacterii mutante, extratereștri înarmați până-n dinți
și dă-i cu ciomagul până se va subția omenirea
și va ajunge la sapă de lemn: înapoi la natură!
****
nu e poezie, e tragedie
n-am scris-o pentru a enerva pe nimeni
o trăiesc în fiecare zi
dacă se supără cineva, nu-mi pasă - nici altora nu le pasă de mine

sunt singură

clandestin

și azi aștept, ca întotdeauna, la aceeași graniță 
de neatins.
absurdă. indescifrabilă.
lăsată la voia întâmplării. 
fără control. fără nimeni.
încerc
să trec dincolo
uneori reușesc. apoi mă întorc și îmi spun:
mâine, cu orice preț!
deși nu există un preț
deși nu există un mâine
am bagajele doldora de toate nimicurile lumii:
trecut, viitor, niciodată, mereu
abia îmi trag sufletul - nimeni
aștept până se întunecă. revin. mă pierd
mă întreb dacă nu cumva am trecut
în mod clandestin
altundeva
și ce mai urmează de acum încolo
și dacă are vreun rost
deși nu există un rost
deși nu există

o graniță.

moartea, draga de ea

acum câteva ore, la coadă la aprozar
am văzut moartea, cumpăra mere
nu, n-am confundat-o cu altcineva, o știu bine
are același înțeles de-o veșnicie, iar în ultimul timp
o arată mereu la tv.
am privit-o pe furiș: era frumoasă
în veșmântul ei de iarbă verde, presărată cu flori
avea trăsături fine, aristocrate
și mirosea a ploaie și a pământ reavăn.
o minunăție de moarte! mi-am spus
ce-ar fi să-i cer un autograf, doar n-o văd în fiecare zi
deși trăiesc în capitală și întâlnesc tot soiul de vedete
nu, n-o văd în fiecare zi, iar pentru unii
se arată o singură dată în viață.

dar în aceeași clipă moartea, draga de ea
s-a uitat la mine peste umăr cu ochii ei negri ca noaptea
și m-a amenințat cu degetul:
păstrează distanța!
de uimire mi s-a tăiat respirația:
mi-a citit gândurile prin telepatie
sau între mine și moarte există ceva mai aparte
dincolo de timp și de spațiu? ah, nu, imposibil!
neverosimil, și totuși...
dar în aceeași clipă a răsunat un tunet puternic
cerul s-a acoperit de nori și-a început o aprigă furtună!
de jur împrejur s-a făcut întuneric
și moartea a dispărut! 
ca la circ, ca pe scenă
ca într-o scamatorie 
banală

păcat...

ceilalți nu

sunt pregătită pentru orice, nu mă tem, nu am ce pierde
(relativ, iară nu absolut) 
nefericiții sunt pregătiți pentru toate cataclismele planetare
ceilalți nu.
și de ce aș fi nefericită? nu am un motiv important
doar farafastâcuri existențiale, reziduuri de nefericire.
așa sunt eu, așa mi-e steaua și măseaua
așa mi-e ADN-ul primit de la strămoși
mama lor de strămoși!
aș vrea să-i iau la bani mărunți, să aflu cine m-a adus în halul ăsta
mereu sunt nemulțumită, mereu vreau altceva
mereu alerg după orizont și după nemărginire
să nu mai vorbim  de suflete pereche sau de emoticoane cu inimioare
roșii violet portocalii
de poezii verticale, pasiuni orizontale, bla-bla et caetera
dar asta este - sunt neînfricată, mă aflu mereu în conflict
cu ceva indefinit și intraductibil
pentru că traduttore - traditore
îl las așa, cui îi pasă
pierd lupta, dar nu și războiul
continui
să fiu pregătită
pentru altceva
altundeva
altfel.

ceilalți nu.

stay home

mă plimb, încerc să mă relaxez
nu e bine, risc (îmi spun)
mă plimb repede
risc repede
mă relaxez repede
o pisică sub un corcoduș în floare se uită uimită la mine
nu atingeți animalele. nu puneți mâna pe mască
îmi ridic mâinile ca pe niște aripi, deasupra primăverii
fără nimeni
nu ating nimic
asta am făcut toată viața, am planat la distanță de alte ființe
și acum planez pe fb printre ființe îndepărtate
mă protejez.
deschid o altă dimensiune, un univers paralel în care nu cred
(e mai sigur să deschizi universuri în care nu crezi
cele în care crezi sunt închise sau au dat faliment)
pentru că trebuie să merg undeva 
stând acasă
uneori nu știu ce înseamnă acasă
mă rătăcesc în mine
mă pierd
dispar

Je ne sais...

Nu știu.
Ce să fac cu mine?
Să alunec spre tine
ca un fluviu în mare?

Să ies din maluri
acoperind distanțele?
Să devin apă stătătoare?

Sau ocean primordial
unde viața
încă nu s-a ivit.

Prin vid
să plutesc spre tine?

Să cad -
cenușă fecundă -
pe-o altă planetă
unde apa așteaptă
un atom de iubire?

Nu știu.
Nu pot să m-opresc.
Continui spre tine.

Ma doare.
Mi-e bine.
De la un mal la altul
tulburată de tine.

Si-aș vrea
un corp de femeie să fiu.

Dar uite-mă fluviu
spre tine.
Nu știu.

2003 (de pe vremea când scriam fără a spune nimic)
***
Je ne sais.
Que faire de moi?
Couler vers toi
comme un fleuve
vers la mer?

Déborder?
Couvrir les distances?
Devenir eau dormante?

Ou l'océan primordial
où la vie
est absente?

A travers le vide
errer vers toi?

Tomber -
cendre féconde -
sur une autre planète
où l'eau attend
un atome d'amour?

Je ne sais.
Je peux pas m'arrêter.
Je continue.

Ca me fait mal.
Ca me fait du bien.
D'un rive à l'autre
troublée par toi.

Je voudrais avoir
un corps de femme.

Voici le fleuve.
Je ne sais pas.

Je suis allée

Je suis allée au marché au café
et j'ai acheté du café, pour toi, mon amour.
- Ați deschis deja? - am întrebat proprietarul, un munte de om,
în timp ce mă jucam cu clopoțeii de vânt agățați de tavan
și ascultam cum sună: zglobiu sau solemn, ca niște talăngi.
(Sună a liniște și a depărtare, mi-am spus.)
- Dacă nu deschidem, ce să mâncăm, clopoței chinezești? 

Je suis allée au marché aux fleurs
să cumpăr lalele roșii, ca cele din poezia Sylviei Plath.
- Ați deschis? 
- Da, dar avem doar mușcate englezești în ghivece.
- Sunt capricioase, - refuz eu - thank you.
Je suis allée au marché aux oiseaux
să cumpăr un pui congelat, dar am renunțat
(era prea congelat, mon amour).

Et puis je suis allée au marché à la ferraille
să cumpăr un filtru pentru robinet.
Et puis am făcut calea-ntoarsă
și m-am mirat văzând că magazinul
de haine de lux, cu pereți de oglinzi,
magazinul în care nu intră nimeni,
nici măcar un virus cu coroană pe cap,
e și el deschis, deși nu are rost,
pentru că nici personalul, nici manechinele,
n-au mai mâncat nimic de o sută de ani,
mon amour.

altundeva, altfel

Fizicianul Brian Cox spune că Universul se deplasează dinspre ordine înspre dezordine, că în Univers, cândva, era mai multă ordine. 
Dar lumea? În lume n-a fost ordine niciodată, nu pe deplin. 
Istoria e un șir de războaie, în Evul Mediu ciuma a omorât o treime din populația Europei, în natură nimic nu este în deplin echilibru.
Când venim pe lume ne despărțim de întuneric și ne unim cu lumina?
Ne despărțim de praful cosmic sau de un gheizer de pe Encelad și ne unim cu apa, cu aerul, cu iarba și cu pădurile?
Când părăsim locul natal ne despărțim de noi înșine și ne unim cu  altcineva, altundeva, altfel?
Când părăsim viața ne scurgem în pământ și ne unim cu umbra? Cu Universul din care am venit?
Aș vrea s-o pot vedea, această tainică umbră fără chip, aș vrea să fie un cântec, dar nu un cântec de lebădă, mut.
Cine este?
Ce vrea?

Pantomimă cu sentimente perfecte

Poemul acesta va fi pentru tine
(am vrut să-l trec la personale, dar îl las așa impersonal)
tu, care nici măcar nu știi limba română
tu, care mîine nu-mi vei mai spune princesse
nu-mi vei mai scrie mesaje de amor
în fiecare dimineață la ora 8 CET
cînd îmi beau cafeaua cu smîntînă praf și mănînc o banană
la noi mai ieftină decît în Africa pentru că facem parte

din țările lumii a șaptesprezecea și cîinii vagabonzi
latră toată noaptea la alți cîini vagabonzi
deci îmi iau doza de cafeină calciu și hidrocarburi
în timp ce devin un proroc nefast
ceva mă trage de limbă, de gînduri, de înțelepciunea veacurilor:
Ca să fii tare fii singur
En amour il faut toujours un perdant
Tot începutul are și-un sfîrșit
E prea frumos pentru a fi adevărat
și tot așa între filozofie și estradă
Poemul e pentru tine

am ajuns pe la mijloc și încă n-am spus nimic
păsări colibri îmi ciugulesc polenul de sub unghii
mierea amăruie a cuvintelor se face tot mai greu
măcar că mă joc de-a poezia
pantomimă cu sentimente perfecte și titlul Nu trageți în mim
acum cînd încă mai ești jumătatea mea ideală
așa cum Geneva e alternativa ideală a Sofiei
pentru că acolo nu sînt cîini vagbonzi
și fiecare piatră de pavaj merge regulat la dentist

Ai ucis balaurul nemilos și schivnic al realității
m-ai salvat ești responsabil de soarta mea
cere-mi mîna și jumătatea stîngă a corpului, inima
tot i-ai scos tu ghimpele și l-ai teleportat pe-o stație cosmică
să vadă omenirea cactus în stare de imponderabilitate
Prin tine-mi pot imagina cealaltă față a lunii
în căușul palmei îmbălsămată Marea Liniștii plină de pești

Poemul acesta va fi pentru tine
orizontul mă strigă în amprenta pasului tău
pelerinaj volatil, blîndă fata-morgana
Azi cînd încă mai ești
punctul terminus al globulelor mele roșii
cînd prin tine văd jumătatea nescufundată a Atlantidei
și uit unde-i liniuța de unire în limba mea maternă

Am terminat, nu pun punct ca să-mi mai dau o șansă
poate că mîine dimineață la ora 8 CET...

10.07.2004 16.30 h

despre neiubire

neiubirea este o respirație amplă
tot aerul de pe pământ e al tău
dar nu te mai salvează de soarele alb al pustiului
nici de noaptea polară
nemaiiubind, până și poezia te părăsește, pleacă de la tine
și nu se mai întoarce oricât a-i ruga-o (mint?)

poezia este implacabilă pentru că știe ce-i chinul
trecută prin sete și secetă, prin ploi și zăpezi
prin întuneric și cea mai orbitoare lumină
poezia este un eschimos prins între ghețuri 
fără un pește, fără o flacără palidă
însă rezistă cumva inexplicabil
până la primul răsărit
până la ultima moarte

poezia are nouă vieți și nouă neiubiri
așa cum neiubirea are nouă morți 
și tot aerul de pe pământ
curat ca lacrima

memento mori

trebuia să se întâmple ceva
pentru că lumea e dusă rău cu pluta la vale
și înghite, înghite, înghite
cer și pământ
pasărea își face singură cuibul doar cât să încapă în el
fiara își sapă vizuina la rădăcina unui copac
căprioara se culcă în ierburi
un gândac se mulțumește cu o gaură în pământ
dar omul vrea palate peste palate
doar pentru sine și progenitură, înghite
pământul și cerul cu ploi acide cu tot
cu gaura de ozon. înghite planeta și nu se mai satură

trebuia să se întâmple ceva și nu se știe
nu se știe dacă...
dacă nu se va închide cerul
dacă nu se va deschide pământul
dacă nu-și va scuipa natura otrăvurile
peste animalele nevinovate
poate da, poate nu
dar nimic nu e la locul lui pe planetă
totul e întors cu capul în jos
omul înghite lumina cu viteza luminii
„să se facă întuneric, zise omul,
și întuneric se făcu”

dar nu. mai avem o șansă. mai avem multe șanse
nu mâine. acum.
trebuia să ne spună ceva:

memento mori

salvează-te nicăieri

15 minute după ora permisă, afară, vie 
și neamendată - eu, era cât pe ce!
mă întorc de la o plimbare hibridă și pseudo-artistică
plătit easypay, cumpărat săpun lichid de calendula
o cutie de rukola, ieftină, pentru că e made in Italia
și un pachet de spanac, ieftin, pentru că vine din Spania
pozat pomi în floare, cam jumuliți și fără albine
(dar le adaug eu virtual)
și în timp ce îmi spăl masca(albastră și cu o albină pe nas,
cusută de mine la mașină)
am brusc o premoniție despre viitor(că mă tot întrebam
cum o fi lumea, viața și realitatea după o mie de ani):
stă pe prispă la soare și ne așteaptă un viitor virtual
vom face tot ce ne trece prin bostan - virtual
vom vegeta virtual, ne vom reproduce virtual
și chiar vom muri virtual. ura, suntem salvați! (virtual)
fiind iute la scăfârlie, însă, realizez imediat:
dar dacă ne va ataca un virus virtual?
un vierme, omidă, cal troian virtual?
dacă ni se impune carantină informatică?
și încă n-am murit informatic?
pe unde scoatem cămașa, pardon, masca anti-reflex?
ce ne mai rămâne, unde ne-am putea salva?
într-o hologramă?
pe o exoplanetă virtuală?
nowhere
nulle part
nicăieri?
?

poem cu mască

plictiseală, pustiu, mă uit la tv, ce să fac
văd virusul, frumos
ca o floare exotică
sau ca o bijuterie (așa arată mărit, aviz artizanilor)
nimeni în realitate, toți s-au retras
în timpul lor interior (dacă posedă unul)
timpul interior e materie fină, plutire
eu trec pe alături, încerc să consolez o ființă tristă și foarte îndepărtată
care a fost, cândva, nemiloasă cu mine
(este și va fi, presupun, dar poate greșesc)
să las durerea să treacă neobservată
oricum, se va vindeca
oricum, nu reușesc
o ființă făcută din tăceri și din strigăte
mă așez lângă ea în gând, n-o ating
e capricioasă ca o pisică din iad. o las
să-mi simtă prezența, să intre ea singură 
în liniștea mea de primăveri ninse
dar nu se întâmplă nimic, renunț, plec altundeva, foarte departe
fără să fac o mișcare, un gest
mă așez lângă o neființă
care a fost generoasă cu mine (cândva, of course)
e veselă, nu mai are ce pierde
neființele sunt pozitive și au simțul umorului
durerea s-a destrămat ca fumul, ca ceața, ca o ață putredă
o las să-mi simtă absența, să intre în neliniștea mea 
e bine așa, poemul e satisfăcut
închide tv-ul
își pune masca și iese afară bye bye

o babă din scară îl vede și strigă de la trei metri distanță:
- de ce porți mască, nu te ferește, virușii zboară prin aer!
- da, știu, tocmai am trecut pe lângă un roi, dar  nu m-a agățat
eu sunt neființă
- pe noi dumnezo ne ferește!
- da, dar acum e ocupat să ferească Italia, iar pe vremuri a fost ocupat să-i ferească pe cei arși de vii în lagăre
(a intrat în ascensor, pa)

belți

am observat că în ultimul timp
văd mai mult decât văd - în natură
pentru că în rest nu prea văd, literele își schimbă locul
și fac anagrame, cuvintele se lipesc unele de altele, speriate
pagina o ia razna în cosmos, se urcă în satelit
și mă lasă cu degetul în aer și cu ochelarii pe nas
nu știu până când, dar tot mai scriu una-alta, mă corectez
șterg, fac curat printre rânduri
poemele au multe de spus, dar au și mai multe de tăcut
de belți ce să mai vorbim - sunt doar apă murdară cu poze
le răsfoiesc, lumina și întunericul inventează o poveste
ca în filmele mute
uneori cântă jazz în muțenia lor, adică improvizează imaginea
în ritmul ploii și al vântului. astfel ajung la mister
îl întorc pe-o parte și pe alta: nimic
ce-ai văzut? nimic. ce faci? nimic.
tac și ascult
cum vine pe lume
nimicul

profil

nu mă cunosc, nu știu cine sunt
poza mea de profil e doar o formulă de fizică cuantică
par serioasă, dar surâsul meu e acolo undeva
amar și dens ca noaptea
întunecat, îndepărtat și lent
orașul natal? vin din lumi fără nimeni
vin singură ca ploaia și caut
un adăpost de mine însămi, o flacără
motto: ceva se întâmplă
lipsește ceva
uneori e prea mult
nu știu, nu pot rezolva ecuații, mai ales când
sunt făcute din fluturi cu o singură aripă
nu știu cine sunt