Stația din nori

       Am citit mai multe romane de Haruki Murakami și parcă ceva nu-mi dă, nu-mi place. Mai bine zis îmi place până la un anumit punct, dar prea mult jazz, flirturi, așteptări, fantasmagorii – realitatea se ascunde undeva și nu-i mai dai de urmă. Iar cărțile lui sunt ca niște cărămizi prea grele de purtat în geantă și de citit în metrou. Kafka pe țărm, Pădurea norvegiană, Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice – pe toate le-am înghițit în bulgară și acum am stomacul plin de cărămizi și nu mai pot zbura. A mai rămas Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii lui de pelerinaj – s-o citesc, să n-o citesc, hm?, și altele mai mărunțele, că a scris mult. Măi, cum poate omul ăsta să scrie atâta, nu mă duce mintea și capul, cred că scrie zi și noapte, că altfel nu-mi pot explica apariția cantității ăsteia mari de proză, o căruță cu vârf, trage greu la cântar și eu trag de cântar în partea cealaltă, cu încăpățânare. Dacă el a putut scrie o sută de kile, atunci și eu pot citi o sută de kile. Îmi place că în mai toate istoriile există și câte un motan care se pierde și toată lumea îl caută, dar mă exasperează că trebuie să stau 300 de pagini într-o cameră de hotel, să aștept un personaj misterios, iar el nu mai vine și eu nu mai mai răbdare să-l aștept, iau ascensorul și urc la etajul z unde se deschide o poartă în timp și iată-mă-s în altă epocă...

    Da... Oricum, e genial, dar de ce mă gândesc eu acum la Haruki Murakami? Poate pentru că am pozat pisici – orice pisică mă duce cu gândul la Haruki Murakami. Sau poate pentru că are titluri poetice și relații speciale cu timp-spațiul, strategii și ficțiuni care mă ajută să pot evada din lumea înconjurătoare, din așteptarea a ceva salvator, din mine. Am nevoie de metamorfoze, trăiesc la iuțeală, iau forma norilor și caut raza de soare care să mă prefacă în ploaie. Soțul spune că sunt o coardă de arc din care dau drumul la săgeți cu nemiluita. De asta fotografiez în dreapta și-n stânga tot ce-mi iese în cale. Păcat că nu am un aparat de calitate, dar cred că nici n-aș avea răbdare cu el. Pe coclauri și prin păduri întâlnesc mereu tineri cu aparate grele și lungi, pozează veverițe, păsări, copaci, peisaje, flori, dar ei nu văd ceea ce văd eu – detaliile banale, minimalismele, dărâmăturile, rugina. Când mă opresc să pozez un gard putrezit, o crăpătură în asfalt sau vreun obiect aruncat la gunoi, mă întreabă mirați de ce tocmai astea, poate sunt indignată și vreau să raportez la primărie? Nu, este un curent în fotografie, așa și așa, sunt mulți fotografi care se ocupă, le răspund, dar rămân cam nedumeriți și încă n-am întâlnit pe cineva care să mă înțeleagă. Bine că în internet sunt mulți fotografi de genul ăsta, au aparate scumpe și talent – eu învăț de la ei și nu ei de la mine. A fotografia înseamnă a desena cu lumină. Niciodată nu voi ajunge să desenez cu lumină – pentru asta trebuie studii și un aparat bun. Eu nu-s fotograf, nici măcar amator. Uneori mă întreb de ce-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar dacă tot le postez la pagina mea, nu-i bai. Nu mă duc cu ele la expoziție. Și, pozând, mi se pare că nici măcar nu pozez, ci fac altceva, dar nu-mi pot explica ce. Scriu poezii. Talent n-am, trec doar pe lângă talent și el pe lângă mine. Îmi place poezia, sunt mare amator de poezie și sunt amatoare rău în poezie, știu(mi-am uitat și limba natală între timp). Dar blogul meu e fortăreața mea, pe el îmi vărs păsul, mă răcoresc, mă tratez. De azi pe mâine. Vindecarea e doar în pământ, nu deasupra lui.

    Fotografiile sunt mai expresive decât poeziile, în ele lucrurile se spun de la sine, pot fi transformate în cuvinte, pot însemna o mulțime de istorii, dau informație despre universul mental al autorului, despre caracter, cultură, sensibilitate – nu te poți ascunde. În poezie poți ascunde una-alta, dar în fotografie nu. Fotografia te întoarce pe dos ca pe o mănușă, îți face imediat dosarul, te clasifică, îți numără și-ți răstălmăcește tăcerile. În poezie poți ascunde totul în timp ce te prefaci că spui totul. Și de ce. mă rog, ai spune totul, ce rost are? Poezie se scrie la tristețe, fotografii se fac în orice stare, dar mai ales când ești împăcat cu sine (cu lumea nu). Eu împăcată? De unde până unde? Mă mișc atât de nervos în propria piele, sunt nor, mă transform dintr-o formă în alta, mă urc în vârful muntelui și-o iau la goană la vale. Nu pot merge încet. Nu-mi plac așteptările.

    În jurul meu e un vârtej de aer, apă, fulgere și întunecime. Vreau să am și eu un uragan pe numele meu – uraganul Lucia. De ce nimeni nu botează uraganele Lucia? Numele e frumos, italian, clarvăzător, înseamnă lumină. Știu că trebuie să plătești la slujba meteo europeană dacă vrei să ai un ciclon, tornadă sau taifun pe numele tău. E scump, nu pot, contez doar pe vreo coincidență de nume, pe vreo Lucia bogată care să plătească. Eu deocamdată am alte nevoi pe locul 1, 2 și 3: îmi trebuie un cuțit ca al lui Bear Grylls, că umblu mereu prin păduri și cioplesc toiege. Îmi trebuie papuci cu rezistență la apă, sandale de vară albe și moi ca două pachete de vată, că sunt desculță de Zaharia Stancu, și un aparat foto de calitate. De ultimul m-aș putea lipsi. 

      Am nevoie și de o mare schimbare în viață, că mi s-a urât să tot citesc. Mi-ar plăcea să merg la Camino de Santiago, dar n-am bani și, poate, nici forțe destule și nici tovarăș de drum. Mersul pe jos e o altă pasiune a mea după poezie. De asta tot citesc note de călătorie, îl admir pe Ed Stafford care a parcurs Amazonia pe jos – 8000 km în aproape trei ani. Cartea se numește Walking the Amazon. Mai este un francez, Jacq Phillipe care a mers pe jos 8000 km din Egipt până la Santiago de Compostela, doar cu un cărucior pentru bagaj. Și tot el a străbătut America de nord și America de sud pe bicicletă – 24 000 km.  Și Alexandre cu Sonia Poussin au străbătut Africa pe jos, plecând din Capul Bunei Speranțe și ajungând în Israel – Africa trek.. Și mai sunt și alții – na, că mi s-a făcut capul calendar și i-am uitat. Vreau să zbor departe, spre alte pământuri, altundeva, sau măcar să mă mut în alt cartier, mai luxos și mai verde, la poalele muntelui Vitoșa. Sau măcar să mă teleportez știu eu unde și de unde nu mai este întoarcere. Să hoinăresc cu norii.

cubism all inclusive

am obosit și n-ar trebui să spun nimănui

de fapt nici nu-i nimeni să mă audă, toți s-au retras în tablourile lui Picasso

uneori mai vine câte-o ureche, un braț ochi instinct altceva

să mă contemple în filmul activităților mele

deși nu fac nimic important, descompun realitatea în fotografii

luate cu telefonul Huawei

deci vai de fotografii și vai de realitate

n-ar trebui să mai pozez, nici să scriu, poate nici să traduc

poeziile altora – am obosit

de atâta cantitate industrială de imagini, cuvinte, înțelepciune

prostie, comunicare, muțenie, viață

sunt sigură că ar fi mult mai bine

să citesc despre călătoriile în jurul lumii:

Camino de Santiago, Walking the Amazon, Drumul ceaiului

să mă plimb prin pădurile Sofiei

să-mi cumpăr șosete de bambus și chei
pentru ușile roz

să nu mai cred în nimic și în nimeni
prin telepatie, de la imensa distanță

în care locuim ca într-un hotel 
all inclusive