E pericoloso sporgersi!

  Expresia „decembrie - luna cadourilor” provoacă urticarie în masă. Masa de lângă ușă. Pentru cea din fund e o a 11-a poruncă din coșarca cu maculatură religioasă, colaci și cârnați. Comerțul mână turma la păscut lăptuci și păpădii, hai să le-adunăm, copii! Consumerismul e mai înalt decât turnurile gemene din Kuala Lumpur și așteaptă să fie poleit cu aur de Black friday, moș Nicolae, Mary Cristmas și Revelion. Adică „reveillons-nous”, să ne trezim, că de acolo vine. Să ne trezim, că de asta ne-am născut, să învățăm, să știm. Dar nu, e mai ușor de dat înapoi, de tras chiulul de la chimie, astrofizică, geometria în spațiu etc. Pe drumul spre Evul mediu aveți grijă să tăiați porcul în mod uman, ca în țările albe, să-l afumați uman, să vă îmbătați uman, să tăiați brazii uman, să le puneți stele în vârf și să-i aruncați lângă pubele în mod uman.
  Lupul singuratic din Helsinki(care mi-a tradus un poemaș în finlandeză) îmi spunea cândva că Finlanda e o imensă pădure verde, și tot mai imensă, și tot mai verde, și întotdeauna la locul ei. Mă întreb cât costă chiriile și încălzirea în Finlanda. (Da' ce, parcă eu mă încălzesc? Se încălzesc doar particulele de materie întunecată care aruncă în sobe cauciucuri/anvelope și otrăvesc aerul cât îl mai avem).
  O prietenă din Suedia se încălzește de la energia tufelor cu boabe roșii din grădină și a tablourilor pe care le pictează.
  Norvegia se bucură de lebedele din fiorduri și de renii care se plimbă pe șosele - asta le ține de cald.
  ”Danezii ăia se îmbracă numai cât să nu fie goi! Eu, de când sunt aici, nici măcar o pereche de chiloți nu mi-am cumpărat” - o româncă din Danemarca, pe un forum.
  În China se răsfață cu orez de cartofi, ouă sintetice fabricate din carbonat de calciu, rășină, alumină, amidon și gelatină. Uneori își dăruiesc unii altora șosete de bambus și treninguri de staniol conservate în formaldehidă.
  Eu, când apar reclame la tv, schimb canalul, pe cele de la fb le șterg fără explicații, mi-aș dori doar un cuțit fain de buzunar, cu care să-mi cioplesc un băț când mă plimb prin pădure și să am cu ce tăia reclamele lipite cu benzi pe copaci în oraș.
   Știu, sunt convinsă că pentru a trăi avem nevoie de foarte puține lucruri: 2 perechi pantofi pentru fiecare sezon, o cană emailată, o lingură, pâine, mere și cafea. Hai, că trenul pleacă de la linia cinci peste cinci minute, iar pe culoare scrie: Nu vă aplecați înafară, că unii își aruncă sticlele de șampanie pe geam și e pericoloso sporgersi, curat murdar, mon cher!

iubirea e o capră sălbatică

„Când suntem îndrăgostiţi, creierele nostre oglindesc creierele persoanelor cu care ne conectăm în mod special.” (savanții)

Vai de mine! Deci când am fost îndrăgostită am privit în creierul d-lui iubit ca într-o oglindă? Și am văzut că nu este mare lucru acolo? Și am început eu să-mi aranjez desagii cu încărcătură intelectuală pe rafturi? Plus unele abțibilduri precum poezii, murături, gheme pentru pisici, lumânări, storcătorul de fructe și papucii de casă? Pasămite drumurile n-au mai avut loc, așa că nu peste mult timp am deschis fereastra oglinzii și hop!, am sărit în urzici și m-am dus la răscruce.

Acolo am întâlnit-o pe Alinutza care stătea pe o valiză veche, legată cu sfoară, și aștepta să treacă cineva și să-i spună în ce direcție se află iubirea absolută. I-am explicat că iubirea e capricioasă ca o capră sălbatică și o ia razna în toate direcțiile dintr-odată, că peste tot prin livezi cresc iubiri mărunțele ca bureții de rouă, dar una mare și eternă nu va găsi nicăieri pentru că nu există. Iar dacă va întâlni una cât roata carului, să ia aminte că e modificată genetic și e plină de fosfați și pesticide.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că iubirea e doar o reacție chimică după ce au analizat creierului șoarecelui de câmp, într-un moment în care era îndrăgostit, și au găsit acolo oxitocină și dopamină cu sacul.
”Iubirea e teama de neant” spun filozofii(unii), iar psihologii le țin isonul: ”Iubirea e o problemă de autosugestie.”
Of corse, oamenii de știință sunt niște nenorociți, filozofii sunt niște deprimați, iar psihologii și psihanaliștii niște nebuni. Și acum cine are dreptate? Alinutza!

bere din zăpadă

Nu știu ce-i iubirea(cuvânt de origine slavă, analogul latin e „amor”, dar sună ca în vodevil, așa că dă-l pe cel slav încoace), la tinerețe credeam că știu, dar iubire numeam doar nevoia de iubire, fără să-i pot descifra hieroglifele, runele sau pictogramele, ergo hormonii. Voiam cu tărie ceva necunoscut, insolit, romantic, poetic și... cam atât. Eroare! Cu vremea am înțeles că iubirea e ciulama de hribi cu smântână și se mănâncă cu mămăligă. Uneori e apă, apă de ploaie. La tv au spus că nu-ș ce berar a făcut bere din zăpadă. Evrika! Am rezolvat ecuația: iubirea este bere din zăpadă.

La lumina unui licurici scrie-ți poemul din urmă, pe primul l-ai scris la lumina meteoritului de la Tunguska. Apoi a urmat un amestec de viață și poezie, ai construit un turn de conserve de pește pe masa din bucătărie, ai sculptat o statuie de sare în Marea Moartă, ai șters praful de pe florile din toate grădinile lumii. Ploile au udat manuscrisele și acum o mână necunoscută le uscă la soare. Valabil pentru toți poeții duși (uneori cu pluta la vale). Pentru Poeți.

Plouă și ninge, la vară voi striga și eu: trăiască lapovița! Acum nu, pentru că mi-e milă de pisicile care îngheață flămânde pe sub mașini. La market se vând citrice toxice, Black friday se ia la bătaie cu Merry Cristmas, gripa păsărească zboară peste noi în toate direcțiile ca ciorile speriate de furtună. Frigul seamănă tot mai mult cu tăcerea(poetică și fotografică). La primăvară toate se vor topi și se vor scurge în canale: singurătatea, zăpada, foamea pisicilor, tăcerea et caetera... 

Emil Cioran e genial și are dreptate. Uneori ceea ce spune pare a fi șocant sau jignitor, dar are dreptate. Chiar și atunci când se contrazice, când jonglează cu paradoxuri și imposibilisme. Se spune că adevărul supără pe om. Să înțelegem atunci că minciuna îl bucură? Am observat că suntem împreună atâta timp cât suntem falși - la primul adevăr ne despărțim. Tăcerea e și ea o mască, dar una de gaze, salvatoare. Ce m-am mai filozofat și eu - uh!

Interval

tuturor lucrurilor imaginare

şi celor neîntâmplate
le-am inventat câte un nume
în intervalul nesigur
dintre vis și uitare
fără să ştiu că pierd şi eu însămi voi fi
neîntâmplata singurătate
a altui lucru

cuvinte bănuite am încercat să rostesc
într-un târziu foarte sigur
dar a fost o alunecare, o pierdere

îmi amintesc doar liniştea ploii
vara pe frunzele de mălin
lumina ei, nemărginirea
oricât ar fi de povestit
vine un spațiu alb
şi eu îl umplu imediat cu tăcere
închipuindu-mi urcarea unei gâze
pe tulpina amară, spre floare...

Baladă imaginară

                                   Îl simt ca o părere cum tremură și tace

e-un cal prelung de ape și coamă de fuior

las urme de copite iar calul se preface

în ce eram-nainte și ce puteam să mor

      alerg pe câmpuri seara să mă îngrop în soare

pe vremea când amurgul mi se năzare râu

         un nor de praf m-ascunde și miezul lui mă doare

iar depărtarea-mi arde grumajii ca un frâu

 de voi ajunge-acolo din goana-nvolburată

voi nărui văzduhul cu pieptul asudat

apoi din nou tăcere și nimeni niciodată

nu va găsi cărarea prin care am plecat

 

poem uitat în sertar

stătea în mijlocul drumului

ca în mijlocul unui lucru foarte sigur

și eu îl priveam, fluieram spre locul acela

hipnotizată de ochii înguști

treceam pe alături și îmi era teamă

că l-ar putea călca autobuzul

câinele

părea sculptat în somnolență, apatic

era sufletul drumului

un suflet lipit în exterior

gata oricând să migreze aiurea

făcând abstracție de fluieratul meu salvator

The grapes of wrath

prăjitură cu fructele mâniei, rețetă:

se bat ouă de pterodactil
se scoate preistoria din ele 
zaharicale cu planeta Pământ, cu Higgs bozon
și gaura din stratul de ozon
cu mii de păsări moarte în pete de petrol
cu publicitate pe micul ecran - minuscul – minus – m
gustoase ca un câine cu proteze fixate cu lipici Corega
să poată roade osul care i se aruncă sub masă
trăim sub masă, roadem sub masă ceea ce ni se aruncă
tort cu praf de spălat, cu bunuri, servicii, companii
cu aspartam, margarină, și E-uri cancerigene
cu chemtrails cernute prin plase de protecție cu camere video de supraveghere
cu prețul benzinei cu plumb, cu rachete antitanc ghidate

„mănâncă, fetiță murdară, mănâncă ciocolată/ de-aș putea mânca și eu
ciocolată cu aceeași naturalețe ca tine”

mănâncă și citește Pessoa, adică personne – nu, nu citi - consumă
nu citi, consumă, fă gunoi, fă bani din gunoi, fă capital pentru alții, fetiță murdară
din Generația Awake, din Cannabis sativa fă baclavale
trufandale cu nimeni, cu singurătate, cu alienare
cu numărul special al revistei Playboy/ Plai cu boi care costă 500 000 000 $
gogoși cu Monsanto, cu OMG, cu roșii de plastic
tratate cu gene de crocodil
cu No man’s land, cu bani spălați, cu creiere spălate
cu ignoranță, prostie, cu prea multă mâncare
(când alții n-au bani de pâine și de lapte acru)
cu prea multe țoale/ mode și lucruri inutile
(în timp ce alții mor pentru că n-au bani de operații și medicamente)
noi lenevim, ne e somn, nouă ne place Fiesta, siesta, nimicul
și apa de ploaie. noi avem păr vopsit, decolorat, îmbălsămat
dar nu vedem, nu auzim, nu gândim: punem totul pe bandă
tot ce ni aruncă sub masă. cumpărăm online, plătim cu paysavecard
cu hackeri, parole, speedy, prin telefoane mobile, prin aer și apă de ploaie
hai la păscut pe Plaiul cu boi - Playboy
paște și tu, să paștem împreună Atropa Belladonna sub masă
dar n-o să vă placă, nu!
voi vreți prăjitură cu perle, cu stele, cu inimi de pluș
rămase de la Romantic Valentine’s day
cu botox, silicon, unghii false
fixate cu mortare și mase refractare
Life below zero cu cireașă în vârf !

scrisul e un licurici

Scriu ca să uit — viața(sau, cel puțin, o parte din ea).

Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare, se așează pe scaun într-un colț mai întunecat și îl așteaptă pe Godot (despre care Beckett spune că nu există). Eu rămân în capsula mea și din solidaritate cu scrisul tot pe Godot îl aștept. Sala de așteptare pare a fi o camera obscura, iar scrisul un licurici. Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie. Își caută sufletele pereche și uneori chiar le găsesc. 

Scriu pentru că nu mă pot adapta la prostie. Las prostia să se adapteze la inteligență. Prostia e afară, în stradă, umblă pe catalige și aruncă pâine la porumbei pe lângă bănci și la cafenele. I-am spus să înceteze, că-mi prăfuiește cafeaua. S-a uitat la mine printr-un nor de praf și de aripi și mi-a răspuns obraznic. N-a încetat. 

În ultimul timp prostia ia forma unor grupuri de elevi gălăgioși care se urcă în autobuz pe ușa din față și ocupă locurile rezervate. Bătrâni cu bastoane stau în picioare, în timp ce prostia își ridică picioarele pe bancheta de vizavi. Vorbește cu voce tare, se îmbrâncește, jignește pe cine apucă. Unii îi fac observație, alții o apără:

• Lasă în pace prostia, domnule, ce vrei de la ea, ce ți-a făcut?

Aici îmi vine în minte un banc despre cineva care vindea carne de cangur la piață și un cumpărător îl întreabă:

• De ce-ai omorât cangurii, mă, ce ți-au făcut?
• Cum ce mi-au făcut? Îmi latră toată noaptea sub geam!

Metamorfozele prostiei continuă, Godot nu vine și viața merge înainte pe drumul care duce înapoi (la noi, în camera obscura).

888

Aseară la tv m-am uitat(fără să vreau) la o ceremonie cu Gwyneth (uh, ce nume complikeișăn) Paltrow și Angelina Jolie(cea faină, adică) și mi-am pus întrebarea de fac ele atâtea mutrițe, botișoare, clipiceli, fundulețe, buricele și zâmbete de serviciu. De ce se îmbracă în veșnicele rochii de bal, lungi, fără spate, fără piept sau transparente, cu trenă, fără trenă, cu sclipici sau nu, despicate până la talie, deci „spectaculoase”, cum le categorizează ziariștii, nu eu. Fierbe-mă, frige-mă, nu văd nimic original, avangardist, futurist, poetic etc. Văd doar o salată de rochii și niște nume mari de modelieri ca preparat de bază(în loc de friptură de ren). Eu mi-aș pune niște pantaloni de camuflaj cu multe buzunare, o bluză zmeurie cu bucăți de dantelă galbenă agățate de ea, iar la gât un colier de ardei iuți, roșii, proaspeți, lucioși. Și aș rămâne serioasă, tristă și gânditoare. Aș ține în mână un craniu de plastic, un pește viu sau o pasăre murdară de mâl și petrol. Eventual, o pictură cubistă de Picasso: Don Quijote, Tête de femme sau Arlequin. Aș recita:
Roses are red,
Violets are blue,
Sugar is sweet,
And so are you?
Totul pus sub semnul întrebării.

hologramă

„Materia este energie condensată la o vibraţie joasă. Suntem toţi o singură conştiinţă care se experimentează subiectiv. Nu există moarte, viaţa este doar un vis, iar noi suntem propria imaginaţie despre noi.” 
- Bill Hicks -
*
Știam eu că nu sunt materie, că nu exist sau că, mai degrabă, sunt peste tot, dar cei de la o altă frecvență nu mă receptează, așa cum nici eu nu-i receptez. Nu degeaba mi-am schimbat numele în ploaie, sunt apă, spăl frunzele copacilor, mă scurg în pământ sau în ocean. Sunt transparentă, lumina trece prin mine, uneori se face curcubeu sau îmi arată unde sunt umbrele... Vibrația mea e o poezie aparte, adâncă și adevărată, o poezie scrisă de marii poeți umaniști. Ori cu cine aș fi, sunt singură, orice aș avea, nu am nimic, călătoresc mereu în interior ca într-o imensă neliniște. Nu găsesc, nu rețin, nu vând și nu cumpăr. Lumea asta consumeristă nu-mi face bine, capitalismul și comunismul nu-mi fac bine, oamenii, distracțiile, zgomotele, lucrurile inutile nu-mi fac bine. Aspir spre epurare. Vreau dreptate, conștiințe curate, respect, disciplină, utopie. Sunt ploaie, vin dintr-un nor luminos și mă scurg în întuneric. Dar nici măcar nu-i vorba despre mine, n-am scris despre mine, ci despre holograma ploii.

poezie la marginea atmosferei

poezie pe ce - pe cer? - se evaporă.
pe ceară? - se topește prea repede
pe ceramică din Mesopotamia? - cuneiformă, de neînțeles
poezii pe cearșafuri apretate - demodat
pe roze și aripi de îngeri? - răsuflate
pe cearșafuri de mătase neagră, scrise cu
înghețată cu fistic - pfui! prea fistichii.
pe fereastra înflorită de ger - cu limba(doare)
pe cabina de duș aburită - cu săpun aromat

poezie pe hârtie mototolită, de unde reiese
că faci săpături arheologice în prăpastia ta interioară
și te miri ce să mai scoți din adâncuri
unde nu se întâmplă nimic
vid.
poezii pe șervețele la restaurant - te-a vizitat muza nepregătit
adeseori e vorba de ceva comic:
o epigramă, un haiku contrafăcut cu predicate
și prea multe silabe de whiski/ pălincă/ ouzo
pe bilete de tramvai, de teatru, operă(pardon, manele) et caetera
poezie pe hârtie igienică făcută din bancnote reciclate
(se vede clar și valoarea nominală a metaforei: 100 lei)

dar pe ce se scrie poezia vie, fragilă și înțepătoare
ca urzicile de primăvară, răsărite printre
ambalaje de plastic, cutii ruginite, cauciucuri de automobile
aruncate aiurea pe malurile râului și în păduri
în jurul ei aleargă furnicile, melcii lasă urme argintii
fluturi și buburuze se așează din întâmplare
pe toporașii timizi, prăfuiți, abia respirând printre gunoaie.
și totuși e vie și te strânge de gât
și totuși vine din adânc și de departe
cu rădăcinile ei de lumină alunecând în țărâna întunecată?

pe rafale de vânt, pe cicloane, pe cenușă vulcanică
pe hârtie fixată de baza seismografului
pe steagurile naționale ale statelor mai mult sau mai puțin foste
din care-și fac rochii tuaregii, beduinii și berberii
(au arătat la tv un copil al pustiului îmbrăcat într-un steag tricolor găsit într-o dună)
deci chestia asta cu poezia e alunecoasă și se preumblă pe
nisipuri mișcătoare și pe mlaștini care îi înghit pe poeți
iese de la vreo 10 km adâncime precum cutremurul
și o ia în sus ca balonul cu heliu
și sare de la marginea atmosferei(39,068 metri, ca Felix Baumgartner)
mai iute decât sunetul

umami

poeții au filtrul lor magic (sau cel puțin o cafetieră, ibric, samovar)
ei desfac realitatea ca pe o portocală
și-o servesc pe farfurii fumurii, cu bețe de bambus
presărată cu pudră de ceai, ca în Japonia
(ah, sayonara, Basho!)
poeții scriu realitatea cu sosuri de toate culorile
cu ciocolată neagră amară și lichior italian de ierburi
(cum le mai amestecă ei pe toate!)
eu doar o citesc, n-o consum, dar tot îi simt aroma,
e umami - gustul poetic suprem

realitatea de care nimic nu ne mai poate salva,
chiar dacă ridicăm între noi și toate miasmele sordide
un perete de kevlar de cinci ori mai tare decât oțelul
rezistent la foc și cu auto-stingere
chiar dacă ne-am pune măști contra gazelor
sau bleizere din fibre de argint anti-radiație

poezia mare a lumii - plutește în aer, o respir
și ea se traduce în mine în limbi și parfumuri miraculoase
deși uneori moartea pe stradă citește ziarul și mănâncă hot-dog
deși mereu există un deși
vindecă sau am doar iluzia că vindecă,
uit de mine în ea, uit de... - am uitat de ce uit
vindecă sau am doar iluzii
așa cum stau la masa asta improvizată
făcută din cărți de poezii și acoperită cu nori
așa cum stau și-mi aștept tortul de alge
cu bețele de bambus în gând

despre Walt

Walt Whitman, marele poet Americii, nu-mi place
și chiar mă irită pe alocuri
poezia lui e prea amplă, prea panoramică,
prea patetică, prea senzuală, prea încărcată,
prea amănunțită, prea descriptivă, prea optimistă, prea îndrăzneață
poartă pe umeri toți zgârie-norii Americii viitorului
munții, pustiurile, fluviile, anotimpurile, oamenii
pe urșii Grizzly din Alaska
și pe Trump.cândva îmi plăcea: „dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă-ntr-altul:
eu undeva m-am orpit și v-aștept”
(a fost o vreme a așteptărilor mele,
un scurt “Song of myself”, dar s-a dus)
acum
îmi place doar titlul ”Fire de iarbă”
e transparent, îl ating, îl respir
restul e un vârtej, un puhoi
care ia totul pe sus și-l aruncă în nori
(seamănă cu uraganele de azi)
dar în urma lui nu rămâne dezastru

ci reînviere și reînflorire

rămâne un „Cântec murmurat pentru vremea liliacului”

o primăvară plină de susur și zumzet

și de ce să n-o las eu acum

să-și explodeze toți mugurii !

ha-ha plus minus

e un ha-ha al meu personal și n-are legătură

cu cel al lui Mircea Ivănescu

trebuia să-l botez he-he, hi-hi, ho-ho sau hu-hu

dar nu vreau să i se piardă sensul de bază

care-i un ha-ha absolut hotărât

deși cam flușturatic și poartă ochelari ieftini de soare

(al lui M.I. are ochelari cu rame groase și multe dioptrii)

dar tot e bine că nu-s ochelari de cal

dar tot e bine că nu-i o colivie cu o pasăre tristă și tot mai tristă

dar tot e bine că nu-i o capcană pentru cerbi fazani veverițe sau bigfoot

ha-ha -ul meu nu trece prin zid

ca Omul care trece prin zid

nu merge pe sub apă ca mierla de apă

n-are mașină, nici bicicletă, și nici măcar o trotinetă freestyle

e încălțat cu mocasini second hand

primiți cadou de la Pană de vultur

care-i avea de la Sitting Bull

care i-a purtat până s-au rupt

apoi i-a dat lui Mai iute ca moartea, el i-a peticit

de mai multe ori șamd

deci sorry am un ha-ha ce umblă aproape desculț

și se îmbracă numai cât să nu fie gol

(de la brâu în jos, restul aproximativ)

despre mâncare ce să mai spun!

se mulțumește cu ce cade din pom

(fără să tragă nimeni cu praștia)

am stat de vorbă cu el să văd cu ce pot să-l ajut

și mi-a spus printre altele

că nu reușește să deschidă nicio ușă, nicio fereastră

niciun perete, niciun lan de floarea-soarelui

nici un ghișeu aleatoriu de la o instituție aleatorie

nu poate descifra semnalele de fum

transmise de tribul vrăjmaș hu-hu

nu poate fuma pipa păcii cu soldații generalului he-he

n-are pene în păr, nu folosește multe interjecții ca hi-hi

nu are pielea roșie, nici sânge albastru precum ho-ho

și nu-și poate schimba culoarea ca un cameleon

deci e un ha-ha singur

cu cât mai ha-ha, cu atât mai singur

cucu!

poem nr.10.07

în ultimul timp-spațiu 

fără trandafiri și declarații de catifea

nu mai am zile de naștere, au dispărut în neant

au fost ploaie și s-au evaporat

sunt ploaie și s-au dus să plouă în Spania

vor continua să fie ploaie sau altceva:

memoria unei furnici tăietoare de frunze

uragan rătăcit printre plopii înalți 

ai unui sezon mai dens decât liniștea

fără intrare și fără ieșire

fără pereți și fără acoperiș

vor fi roiuri de fluturi, comete

praful din raza de soare, poeme 

imponderabile

ca spuma de mare

et caetera et caetera

dar

la mulți ani o dată, la multe ploi o dată

la nimeni nimic nicăieri

o dată

iulie, 7

”A venit primăvara, speranțele de iarnă s-au dus,
Acum se duc speranțele de primăvară,
Dar o să fie bine la toamnă,
Dar o să fie bine la sfârșit.

Dar o să fie bine după aceea,
Când nu vom mai ști nimic,
Dacă nu vom mai ști nimic,
Dar cine știe. ”

Așa grăit-a Ileana Mălăncioiu, ci iată o cover version:

e iulie 7, speranțele de aprilie-mai-iunie s-au dus
acum se duc speranțele de august și septembrie
dar, ca întotdeauna, o să fie bine la iarnă
când vom fi oameni de gheață
când ne vom ascunde într-un iceberg
și vom mânca compot de corcodușe
(că astea atârnă aici pe ram)
și ne vom imagina că suntem pinguini regali
și nu vom mai ști că ne vom topi
și nu va rămâne din noi decât ceea ce suntem acum:
dar chiar suntem?
cine știe...

imposibilisme

Mai pot suporta numai liniștea liniștea liniștea și sunetele din natură: vuietul cascadei, ropotul ploii, ciripitul, orăcăitul, be-he-hăitul, cucurigatul șamd. Nu mai suport timpul și locul, astea două șmecherii se suprapun, se ascund sub măști de carnaval venețian, îmi sar în față la colțul străzii și strigă: bau! Acum de la mine se așteaptă să fiu optimistă, energică și fără de umbre, să citesc proverbe despre măreția și unicitatea vieții, citate de cherestea, filozofii superflue, romane-supe de pui pentru suflet, cărți despre cum să atragem succesul et caetera. Dar eu nu pot „să umblu cu capul gol prin pădurea de aluni când e frig” (Mazilescu) și „nu pot trăi o veșnicie într-o pădure de mesteceni” (Ivănescu), nu-l aștept pe God-ot - stau pe bancă și sub bancă, sub copacul de care atârnă spânzurătoarea celui mai lung cuvânt din lume, dar nu-l aștept pe God-ot. Puține lucruri care nu există am așteptat eu, puțini mopeți, pisicâini, innopteni, Beckeți, scrisori, poezii, iubiri bla-la?! Toate cele nevenite s-au dus cu pluta la vale și cu căruciorul la film, „ca trenul ceva a trecut/ și nici măcar nu l-am văzut/ pe marele Gatsby.” (eu)...

***

Încă n-am terminat: merg pe coridoare înguste, lungi și întunecate care duc spre capetele balaurului, deschid ușile una după alta, dar în spatele lor se ascunde peretele orb, mut și surd. Mă gândesc la poezia verticală a lui Roberto Juarroz, la ferestrele desenate pe uși, tavan, ziduri și pe alte ferestre. Instituția asta nu are ieșire la mare, se văd vecinii care fac barbecue, se văd cățeii lor care scormonesc în iarba ray-grass, copii aleargă în toate direcțiile și se luptă cu niște indieni invizibili, se vede și Winnetou cu pene în păr, se aud strigăte: Au, au, auuuu! Nu suport mirosul de slănină arsă, mă dor antenele de atâta gălăgie - sunt un gândac scarabeu cățărat pe o floare de pătlagină, îmi caut perechea. Pe florile de pătlagină se adună scarabeii și fac nunți. Instituția asta are și multe ghișee de sticlă în spatele cărora stau funcționare coafate, decolorate, cu unghii negre de plastic cu picățele verzi, se uită în oglinjoare și când apare câte un client îl atacă cu voci ascuțite ca niște săgeți din jungla Amazoniei, săgeți unse cu otravă luată din vârful limbii lor. Clienții sunt oameni fini, educați, erudiți și corecți. Majoritatea sunt slabi, mici de statură, tăcuți. Printre ei sunt chiar și profesori-doctori în filozofie. Funcționarele din jungla ghișeelor de sticlă, bineînțeles, atacă pe cei slabi - așa e în junglă. Fie ea de iarbă, de sticlă sau de beton armat. Bădăranii sunt tratați cu teamă și respect, huliganii, șarlatanii, mafioții, bizonii și leul sunt tratați cu mănuși de mătase și zâmbete de Monă Liză.

Cineva a ieșit pe o ușă fără să fi intrat, alții intră și nu mai ies. Încerc și eu să trec prin zid, dar dau cu capul de piatră și-mi iese un cucui. Cum așa, unii intră, iar eu nu pot. Presupun că sunt imateriali. Renunț, mă dau bătută, vreau acasă. Alerg spre capătul coridorului prin care se întrevede o lumină de soare stins și transformat în pitic alb. Intrarea a dispărut. Nu mă pot întoarce. Mă uit la tavan, la pardoseală, la imposibil. Încerc să desprind o scândură putredă din dușumea - toate scândurile sunt putrede, totul se scoperă cu mucegai și mușchi de pădure, totul înverzește, crește și se transformă în junglă. Părul funcționarelor înverzește și el.
Vreau să văd până unde mă poate duce imaginația - sper să mă salveze din realitate și să mă mute într-o hologramă.

cuantică simplă

Lumile noastre sufletești sunt baloane de săpun roz, albe, verzui, de levănțică, de lăcrămioare sau de slănină și sodă caustică, iar când ne lovim unii de alții, ne spargem. Subtili, lejeri și plutitori în poezia lucrurilor, ce oare e atât de diferit în noi, încât ne reducem unii pe alții la nimic? Există undeva, acolo, în spectrul luminii albe, o nuanță necunoscută, o particulă de antimaterie, un mister cuantic venit din neant să ne ducă înapoi în neant? Sau, poate, totul e mult mai simplu și depinde doar de legile fizicii pe care o cunoaștem, sau ar trebui s-o cunoaștem și s-o respectăm? Deci ”plouă fără gândire”, fără noi, fără ploaie...
***
Mulți din poeții de emoție sunt prieteni cu paharul, dacă n-ar bea, n-ar putea scrie. De asta spun și eu ca alții că-mi place poetul, dar nu-mi place omul. Îmi place poezia poetului, dar nu-mi place omul și jumătate din poet. Mă orientez către poeții de logică(emoțională) și cuantică poetică(ca Roberto Juarroz) cu speranța că ei scriu cu simțuri mai elevate, cu verticalitate, iară nu cu tărie alcoolică.
***
„Activiştii vor fi activişti toată viaţa,
iar noi vom fi poeţi toată moartea”
~Nichita Stănescu~
***
Culoarea violet e un foc care mă surprinde cu ceva... magic(?), deși haine violet nu port. Acum am nevoie de ea. E un pod de trecut peste frig.
***

”Diferența între sistemul comunist și cel capitalist e că, deși amândouă îți trag șuturi în fund, în comunism trebuie să aplauzi, iar în capitalism ai voie să strigi.”
(Reinaldo Arenas, Ante que anochezca)
Asta citesc acum(în bulgară) și, alternativ, Los autonautas de la cosmopista de Julio Cortazar(jurnal de bord al unei reality-călătorii pe Autostrada soarelui Paris - Marsilia).

Am vrut să-mi iau o internet-pauză de o lună, dar mi s-a spus că dacă nu plătesc internetul o lună, pe urmă iar trebuie să închei contract pe 18 luni și mie robia asta nu-mi place.
Am tv, tel și internet de la 3 firme diferite și-mi iese scump. Dacă aș avea 3 în 1 ar fi mai ieftin, dar tocmai am zugrăvit și nu vreau să-mi zgârie iar pereții agâțându-mi de ei cabluri noi care vin din alte găuri și direcții. Iată o dilemă ca o trilemă.
La tv n-am ce vedea, filmele se plimbă prin canale și se repetă - m-am uitat la ”Telma și Louise” de 5 ori.
Afară nu-i de umblat, acum zăpada cu noroi a înghețat pe șosele în fomă de barieră de corali și merg pe ea ca pe catalige, cu picioarele rășchirate, înaintând lateral. Mă uit și în sus, să nu cumva să-mi cadă pe cap vreun țurțure de 1 metru și greu de 10 kg. (A fost un caz mortal acum câțiva ani.)
Ieri m-am tot învârtit prin cartier și am văzut niște ciori care mâncau semințe de floarea-soarelui dintr-un pliculeț aruncat sub o bancă. Când m-am apropiat, au zburat în spatele băncii, dar una, prevăzătoare, s-a întors, a luat pliculețul în cioc și l-a dus în ascunziș. Altă cioară încerca să spargă o nucă aruncând-o din zbor pe stradă, dar nuca se încăpățâna și rămânea întreagă. Am vrut să i-o sparg eu cu piciorul, dar nu mi-a permis: a zburat într-un plop înalt cu nuca în cioc.
Am văzut și trei corbi negri care au atacat un stol de porumbei și le-au furat pâinea. Am vrut să-i pozez, dar au zburat într-un castan cu pâinea în cioc și au așteptat să mă îndepărtez.