A fotografia înseamnă a desena
cu lumină. a prinde mișcarea și momentul. A prinde mișcarea suspendată în aer -
așa spun specialiștii. Fotografia artistică, fie ea clasică, conceptuală sau de
avangardă, este mereu o surpriză. Un pictor știe ce vrea să picteze, un
scriitor știe ce vrea să scrie, dar un fotograf nu știe niciodată ce va găsi
după colț, ce-i va oferi natura: ceața, pădurea, vietățile, lucrurile
derizorii... Eu nu sunt fotograf și nu am aparat-foto, dar văd realitatea în fotografii, văd compoziție și armonie, văd lumină,
mișcare, idee, filozofie... Pozez marginale și mărunțele cu telefonul și asta
îmi face plăcere. În fotografiile altora caut verticalitate și adâncime, caut o
emoție intelectuală, nu doar estetică, caut mereu și ceva nou, de avangardă,
caut diversitate. Pentru un fotograf fotografia e copilul lui, așa cum pentru
un pictor tabloul pe care l-a pictat e copilul lui. Văd că pe internet unii
jonglează cu fotografiile altora, dar nu menționează autorul sau sursa de unde
le-au descărcat și asta mă revoltă și mă întristează pentru că e un furt
intelectual. De asta mulți fotografi nu vor să le fie redistribuite
fotografiile, dar, din păcate, la fb nu există opțiunea "oprește
redistribuirea"(la G+ există). Întâlnesc tot mai des poze la care autorul
atrage atenția "Pas de partage, merci". Așa că m-am hotărât să nu mai
distribui creațiile altora - mă rezum la comunități.
***
Acum câteva zile în oraș m-am
oprit să privesc două pisici negre care se plimbau pe un zid, la soare, și, cu
un mieunat jalnic, mi-au dat de înțeles că le e foame. N-aveam granule la mine,
dar mi-a fost milă de ele și am vrut să le acord puțină atenție, să le vorbesc.
Dintr-odată, peste umărul meu, am văzut că se întinde o mână fină de bărbat, cu
degete lungi și palide, și cu un inel mare ca o pecete de rege și care mereu
aluneca și sta să cadă. Mâna misterioasă a inceput să mângâie pisicile pe cap și pe spinare, fără să-i pese de
boli, praf și murdărie (pisicile erau cam jumulite, prăfuite și cu paie uscate
în blană). Mi-am ridicat puțin privirea și am observat un costum și un pardesiu
elegant, scump, modern, și niște pantofi fini de piele cum nu prea se întâlnesc
la Sofia. Apoi m-am întors și am văzut un bărbat tânăr, slab, înalt,
aristocrat, rafinat - o apariție de revistă de modă ce venea în contrast
uimitor cu cefele groase, neîngrijite și unsuroase din jur. Era delicat, stilat
și străveziu ca un vampir proaspăt ieșit din sicriu. M-am gândit că poate e o
persoană de pe malul stâng al râului, că cei de acolo sunt așa, iar cu puțin
înainte văzusem un cronicar renumit, de notorietate și despre care toți știu
că-i de pe malul stâng. Am vorbit puțin cu apariția: era politicos, amabil,
manierat și civilizat, decent, gentil și galant. Foarte fain, nu? Cei de pe
malul drept lasă mult de dorit... Poate că și el e de dreapta, cine știe, dar
atunci cu siguranță e extraterestru, de pe altă planetă... Lume, soro lume:
ce-ai fost și ce-ai ajuns?!
***
"Prin geamuri stinse ca niște goblene/ sufletul meu căta ceva în
zare.../ Știam și-atunci că undeva, nu-n mine,/ se scurge viața ca o apă-n
mare..." (Hristo Fotev)
"В прозорците, по-глухи от гоблени,/ душата ми се взираше... Тогава/
разбирах аз, че някъде - не в мене -/ живота ми като вода минава..."
(Христо Фотев)
(Strofa asta mă urmărește demult, dar azi-dimineață m-am trezit cu ea
tradusă.)
Cu
anii mi-a venit mintea la cap și am înțeles că a trăi cu adevărat înseamnă a da
ceva omenirii, chiar dacă asta ar fi doar respect, disciplină, sinceritate,
învățătură, comuniunea cu natura și mici gesturi artistice...
Azi e zi de gândit mult - oare de ce? De stat strâmb și de judecat drept. În
plus: fost la cumpărături, gătit musaca, spălat vase și rufe mașină, pus la
uscat, făcut duș - e seară deja.
"Omul iartă, dar nu uită." Așa o fi? Nu cred. Nu iertăm, nu putem.
Doar ne prefacem că am iertat. Chiar dacă ne rănește propriul copil, continuăm
să-l iubim, dar iertarea nu vine, pentru că a ierta înseamnă a nu mai simți
durerea sufletească, iar tu(adică eu) o simți, nu?
Am 13 prieteni fb ș
i mă tot uit pe cine să șterg
să rămână un număr care se împarte la ceva. Dacă i-aș avea în realitate, precum
pe hârtie așa și în fapte, ar fi mult, dar aici e nimic. Am doi membri ai
familiei pe care-i țin doar ca să mai schimbăm două vorbe gratis la chat, în
caz de-o urgență, fără să le mai umplem gușile celor de la telefoane. Am trei
românce și opt internaționali cu care am relații mai vechi de la G+. În aste
trei românce intră două poezii și o verișoară cu care am crescut împreună și am
păscut împreună oaia Micului Prinț, până nu și-a găsit fiecare câte unul mai
mare și l-a lăsat de izbeliște pe cel mic. Am avut încă pe atâta, dar i-am
șters din lipsă de colaborare bilaterală. Nu că cu ăștia aș avea. Pe unii i-am
șters pentru că-mi trimiteau mesaje la chat, de parcă le-ar fi fost rușine să
scrie în subsolul fotografiilor. În orice caz, pe internet am găsit un prieten
bun în persoana mea și de atunci suntem nedespărțite(din 01.10.2003).
Ne
place să tragem chiulul de la viață, să întoarcem mănușa neagră a sufletului pe
dos și s-o cârpim cu ață albă, cu ața lungă și așa numită: "firul croitorului
leneș". Ne place să avem mereu pretenții de la alții, să căutăm mereu un
țap ispășitor, să găsim tot felul de scuze și muze, să ne ascundem oglinda în
buzunarul de la spate sperând că o va fura cineva. Nu vrem să ne privim, nu
vrem să ne vedem hibele și să le îndreptăm, nu vrem să ne transformăm din
rățușca cea urâtă într-o lebădă albă și frumoasă.
Asta se întâmplă doar în poveștile lui Andersen. E mai comod să ne dăm huța în
legănul de sub zarzărul în floare, să ne imaginăm că putem zbura și să căscăm
gura la îngerii din nori până când leagănul se răstoarnă și ne izbim cu fundul
de pământ. Abia atunci vedem și pământul, că bine-a zis cine-a zis că până nu
dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos.
Încetul
cu încetul, trecând prin viață ca rața prin apă, am înțeles că există doar un
singur fel de iubire adevărată, indestructibilă și care vine din adânc: felul
unu. (Ha-ha.) Adică supă de pui pentru suflet? Nu - aceea a părinților pentru
copii și uneori invers. Îndrăgostitul e doar o problemă de chimie/hormoni și
autosugestie.
***
Oamenilor nu le place să li se
facă observație și nici să li se dea sfaturi: ei vor să fie lăsați în pace. Dar
nu-și dau seama că doar cei cărora nu le pasă de tine te lasă să faci ce vrei
și să te duci de-a berbeleacul de-a dreptul în prăpastie.
***
În viață e nevoie de disciplină
- fatalismul duce la haos.
***
"Orice perfecțiune are
nevoie de puțină imperfecțiune pentru a putea respira."(citit undeva în
franceză). Acum eu mă gândesc că arta abstractă e tocmai locul prin care
respiră cea concretă. În general n-o iau prea în serios, dar am nevoie de ceva
mai altceva, că una câte una emoțiile clasice se epuizează și se transformă în
rutină și clișeu. Când eram studentă, mergeam la un cenaclu de poezie unde ne
citeam toți pe rând capodoperele, iar când cuiva i se făcea observație că are două-trei versuri slabe, răspundea: "Pe acolo
respiră poemul". Fain. Dar cum nu există absolut, nu există nici adevăr
absolut, mai ales când este vorba de artă. Important este obiectul artistic și
nu generalizarea teoriei chibritului. Unii critici afirmă că o pâine la magazin
e doar o pâine, iar pusă în vitrină la muzeu poate fi operă de artă. Eu nu zic
nimic, că nu-s competentă - la urma urmei, în artă, totul e relativ...
***
Îmi plac găselnițele derizorii,
ascunse într-un colț sumbru sau prea luminos, așa încât în orice moment să
poată deveni doar întuneric sau doar transparență, îmi place să descopăr în ele
peisaje, flori, chipuri umane sau chiar monștri, dar mai ales îmi place pata de
rugină și palitra ei de culorile toamnei pe metalul devorat de intemperii.
Rugina e vie, neliniștită, veșnic în mișcare - e o regină a metamorfozelor, stă
mereu la pândă în spatele ploii sau a razei și face în așa fel ca tabloul de
ieri să nu mai semene cu cel da mâine: surprise! Ei, da, și asta plictisește la
un moment dat, precum B&W-ul, crăpăturile în asfalt, frunzele în gheață,
colajele - totul. Iar eu mă plictisesc repede.
***
Îmi place emoticonul ăsta care
are capul albastru și trei fire de păr în stânga, dar nu știu ce înseamnă. În
general nu folosesc, sunt prea multe și s-au transformat din dulceață în
compot. Fac urticarie la inimioare - inima seamănă cu un cartof și nu cu un
sfert de frunză de trifoi. Și apoi emoțiile sunt în creier, nu în pompa de
sânge, așa că ar trebui să ne trimitem jumătăți de nucă...
***
Măi,
oameni buni de pe Pământul ăsta în formă de geoid care se întinde până în
Tasmania și de acolo o ia înapoi și se duce în Kalmikia(sau așa ceva), și voi,
extratereștri în sfere transparente ce umblați lelea pe aici, spuneți-mi cum se
numește asta când cineva îți trimite o cerere de prietenie și te invită să-i
apreciezi pagina specială fără să fi dat mai întâi o raită pe la fila ta și să
fi apreciat două-trei prostioare de-a tale care îi plac(că dacă nimic nu-i
place, de ce te-ar mai adăuga: numai ca să-și facă
fani?). Hai să zicem că dacă are poze faine fac țâc cu șoarecul și-l accept,
dar parcă tot mă doare ceva în traista lui Stan Pățitul: cum că nu-i politicos
atâta să te încrezi și alta să nu mai vezi! Cât mă privește, oricât de genial
ar fi autorul, eu una încerc să rămân sinceră și în același timp
respectuasă(hm! se poate așa ceva?) și să nu dau like-uri nesincere la postari
care nu-mi plac. Or fi ele frumoase, dar gusturile nu se discută sau, cum spune
rusul: На вкус и цвет товарищ нет.
***
Iubesc poznele luate din locuri derizorii: rugină,
afișe rupte, minimalisme(dar nu strict geometrice, ci duse cu pluta la vale),
reflectări în ape, funduri de rațe, umbre, siluete și detalii din pădurea
sălbatică... bla bla. Bla. Peisajele, florile și animăluțele sunt faine, dar se
transformă repede în clișee. Gif-urile îmi umblă pe nervi și mă dor ochii de
ele(unele sunt chiar infantile sau indecente), nu suport portretele, că am
impresia că din ele mă spionează cineva și se zgâiește la mine(insuportabil e
și ochiul pe care unii îl pun drept avatar). Dacă e portret, atunci să fie
trecut printr-o prizmă artistică abstractă, așa încât să nu mai semene a om .
Altceva: am închis chatul pentru că tot primeam
acolo mesaje de mulțumire și aprecieri, iar asta se face în subsolul
fotografiilor. Dacă ți-e jenă să spui ceva în public, n-o mai spune, bade!
Apreciez și respect pe toți artișii, dar fac țâc
doar la ce-mi place mie. Așa e corect. Chiar dacă nu am un aparat foto și nu sunt
fotograf, voi continua să „creez” și eu artă și s-o pun aici și pe dincolo
pentru că asta mă face mai deșteaptă, mai frumoasă, mai tânără și-mi omoară
timpul de prisos. Deci e un delict aproape perfect.
