sfere

sufletul e o sferă care-l conține pe om
nu cred în el (în suflet, în om)
îl ating cu vârful degetului, îl sparg
- explodează -
acum alerg printre atomii lui, încerc să-i prind, luminează
ca niște licurici în întuneric. și totuși, nu cred
în nimic
sau poate doar în lărgirea universului
interior
după imensa desfrunzire de toamnă
spațiul golit nu ne mai recunoaște
ne îndepărtăm unii de alții, căutăm altceva
pe altcineva
am ajuns foarte departe. licuricii mă trag după ei
în suflet, în om

alții, identici

dragii mei dragi (sau nedragi, asta este)
de unde până unde, de ici până colea
nesinceri chiar și când spunem: condoleanțe
sau ce faci: bine. atât de obosiți
cum numai în somn sau în moarte
atât de alții, atât de identici. știu
că priviți printre gratiile unei colivii pline de păsări
și încuiate
cu
șapte lacăte de antimaterie
vor exploda la atingerea cu.
vom exploda
vom rămâne întregi
ne vom pulveriza.
vom rămâne întregi
noi fără noi
atât de nesinceri. știm
dar degeaba. preocupați
de ceea ce credem că știm
alunecăm unii pe lângă alții
de exemplu eu tocmai am alunecat pe lângă cineva
în timp ce alții au alunecat pe lângă mine
ca pe un imens patinoar al singurătății de gheață.
și acum ce facem? cădem. ne spargem capetele
unii de alții
ne servim condoleanțe.

nicăieri, undeva

mă interesează doar poezia. nimic altceva.
restul e fals fals fals
chiar dacă fac poze, ele sunt o altfel de poezie
de fapt eu nu fac poze, neliniștea mea
e o apă abstractă
cu imagini ca niște pustiuri
cu pustiuri ca niște poeme
pe care nimeni
pe care, o, doamne, pe care -
nu mai spun, nu spun, ce să spun?
mă interesează doar vocile poeziei
o, doamne, și promisiunea, și cei
care nu pot respira
un aer antipoetic. dar unde sunt ei
unde sunt eu
nicăieri sau, poate, undeva
ei tac și se îndepărtează cu fiecare
poem
scris
sau nescris, rătăcind
printre ființele
antipoetice
...
unde?

nici măcar

nu-mi place poemul, ce să fac, nu m-a prins
(iar pe mine mă prinde la iuțeală încă din primele versuri)
e narativ, fără metafore. dar
deși se spune că un poem fără metafore este el însuși o metaforă
nici măcar metaforă nu simt. poate se ascunde pe undeva
prin colțurile întunecate ale cuvintelor.
renunț. caut alte poeme, de alți autori sezoniști. le citesc
prin ochelarii aburiți, prin ceață și printre lacrimi - nu.
nu e nimic tragic la orizontul poetic
nici măcar trist, nici cu miros de ceapă tăiată. plâng
pentru că totul e o mare muțenie
ah, da, poate că în spatele muțeniei se află întunericul
în care se ascunde poezia, iar eu nu cunosc limba semnelor
mimica gesturile tăcerea lumina
citesc și plâng și
îmi imaginez invizibilul.
mă tem să-l privesc
să nu se destrame
poemul

despre Eduardo

dacă m-aș putea îndrăgosti
m-aș îndrăgosti de Eduardo Galeano
așa mort cum e.
(păcat că a fost câinar - eu sunt pisicară
a fost - eu sunt)
chipul lui B&W emană ceva -
un cataclism
fascinant
o îmbrățișare
aproape hipnotică.
și care
continuă
dincolo de moarte.
nu-mi pot explica -
ce nu-mi pot explica?
nimic.
uneori asta înseamnă absolut totul.
absolut viață. absolut moarte.
dacă.
dacă iubirea ar fi o explozie
o întrebare
quasi-retorică.
sau un răspuns.

dar nu e.

despre politica poetică

am descoperit un poet imens
mie necunoscut dar recunoscut.
așa spune critica despre -
mă bucur, caut poeme - nimic.
nimic decât un lung interviu, încăpător, fascinant
fără decepții, fără mizerii, cu multă politică bună
trecută prezentă viitoare
cu dizidenți președinți șantiere. vreau să citesc un poem
scris de poetul recunoscut - niciun poem.
doar critică - un vârf de cuțit de ego poetic
moarte
și
nemurire
dar nu știu cum moare
și cum se transformă în nemuritor
poetul cu livrare gratuită
poetul imens
epuizat
și indisponibil.

număr și deznumăr

în vâltoarea cearșafului, noaptea
pe o mare învolburată ca un poem căruia
nu-i pot alcătui un sfârșit
salvator, impecabil
insomnia mea numără pe degete
morții din scară, sunt mai mulți
decât degetele, îi înghesui pe o corabie imaginară
cu pânze umflate de vânt
și le dau drumul
în larg
apoi sunt foarte foarte îngrijorată
de soarta lor
nu adorm până la ziuă deși
am înghițit câteva hapuri
și noduri amare
renunț la morți, încep să număr oi
sunt negre și multe, mai multe decât
minutele nopții, într-un șir nesfârșit se îndreaptă spre cer
dar unde, unde se duc, spre ce anotimp verde sau alb
spre ce prăpăstii le îndeamnă numărătoarea mea
interminabilă. sunt
foarte foarte îngrijorată, le deznumăr, le
aduc înapoi
încep să număr altceva nu știu ce
pietre ca niște gânduri
gânduri ca niște pietre

despre peruca albastră

o nouă dimineață de toamnă frumoasă, aurie și caldă
(pe la amiază, acum dârdâim)
am deschis un ochi și m-am întrebat
dacă are rost să-l deschid și pe celălalt
să mă uit la tv-ul care spune ce i se spune să spună
să casc gura pe feisbuc la lumea largă, inaccesibilă și plină de like-uri
câinele de la et 4 latră și urlă a singurătate
ar vrea să alerge pe iarbă cu viteza luminii și cu limba de-un cot
ar vrea să se bucure de javrele de pripas sau să se ia la bătaie cu ele
fericitele javre în plină libertate, hrănite de unul, de altul
ar putea ajunge până la capătul lumii, dar el
se uită pe fereastră la fericirea de afară
și urlă și latră cu orele. singur.

m-am dat jos din pat, am pus de cafea
am deschis tv dar l-am închis imediat (vin alegeri)
pe fb e mai șic, pot scrie la ce mă gândesc
algoritmul mă tot trage de limbă, dar eu tac ca boul
ar trebui să-i fac cheful, să urlu și eu a singurătate
aici, pe coala albă, virtuală, într-o limbă de circulație restrânsă
(nici măcar limba nu are acces la urechea și la iarba verde-verde din grădina vecinilor vestici, nordici și sudici - kalimera, kalispera și efharisto. sau: ich habe gein die doftoria a la pomme leșinata marital del Florica vis-à-vis vous êtes - poezea poliglotă de pe timpuri)
deci nu scriu la ce mă gândesc, ci disimulez, maschez și pun perucă strălucitoare, albastră, gândurilor mele care o iau razna
cu pluta la vale
câinele a tăcut, face o pauză să-și tragă sufletul
eu am spus ce-am spus ca să nu spun altceva
în fond pe nimeni nu interesează nici una nici alta
soarele îmi strălucește în fereastră, fericirea de afară e la locul ei
pe fb am văzut niște chestii frumoase cum numai în vis...
mă deghizez în poem, ies și încui ușa sufletului
pe dinafară.

uneori mi se pare

Uneori mi se pare că m-am născut de două ori, dar nu e vorba de venirea în lumină, ci de întuneric. Era pe la sfârșitul toamnei, prin noiembrie, când timpul își mătura clipele în mormane de foșnet, iar vântul încerca să-și țină cărarea printre frunze și fulgi. De unde știu? Nu știu, contez pe intuiție. Eliberarea mea a durat cât drumul unei frunze spre pământ: o fărâmă de cântec. Am simțit frigul cosmic, am presimțit anotimpul de gheață de pe alte planete, am suprasimțit eternitatea. Și m-am întors de unde plecasem - în întuneric. Au trebuit să treacă mai multe timp-spații până când natura să-mi facă semn cu degetul și să-mi spună: acum. M-am uitat prin telescop - era iulie, vară, grădina bunicii era plină de flori multicolore și parfumate: trandafiri mărunți, regina-nopții, astre, heliopsis. Mai târziu aveau să vină daliile, crizantemele, gura-leului... Și atunci hop și eu într-o floare ca Degețica lui Andersen! În lumina soarelui, unde nu există frică iar lumea se vede până departe. Colac peste pupăză, întâmplător, bunica mi-a ales și nume de lumină. Nu știa ce înseamnă, dar îi părea ceva deosebit, fiindcă numai pe fata popii o chema Lucia.
Cu timpul am aflat că omul nu poate fugi de întuneric așa cum îl taie capul, mai ales seara și noaptea când bunica aprindea lampa să mai facă o mămăligă, o papă cu horcegi, mâncam apoi stingea lampa pentru că nu avea bani de petrol. Eu citeam pe ascuns, cu lanterna, sub cojocul de oaie în care mă înveleam bine să nu se vadă lumina. Nu m-au prins sau poate nu au vrut.
Dar cum, cum să fi fugit de întuneric când mă întorceam singură da la cinematograful sătesc, pe la ora 22 seara, după ce mă uitasem la „Planeta maimuțelor”? Teama de atunci o simt în suflet și acum: era noapte întunecată, fără lună, fără stele, aveam de mers 1 km pe șosea(trotuar), pe sub stâlpii cu becuri oarbe, gălbui, apoi încă un km pe deal în sus. Înaintam pe bâjbâite, mă țineam de garduri, săream pârleazul la nimereală. Și mi se părea că filmul continuă în jurul meu, că din tufe mă pândesc maimuțe gata să mă prindă și să mă bage în cuști, să mă taie pe viu! Acesta a fost întunericul spaimelor.
Dar mai există unul: întunericul vesel. Tot la întoarcerea de la film, de data asta împreună cu bunica, mai devreme și după ce văzusem comedia „Cazbor”. Era vorba de rivalitatea dintre două echipe de basket și de un meci la care echipa „bună” își lipise de tălpile tenișilor cauciuc zburător. Jucătorii erau mici de statură, dar săreau 2 metri în sus și intrau în coș cu mingea în brațe. Echipa rea făcuse destule măgării și merita o pedeapsă pe măsură. Bunica a râs atât de mult și a tropăit pe podele, încât și-a rupt cataramele la pâslari, iar eu era să cad pe spate de pe banca de lemn, fără spătar, pe care stăteam toți înghesuiți în jurul unei sobe de tablă fumegândă și cu efect de frigider.
Întoarcerea acasă mi s-a părut o călătorie exotică, soarele tocmai apunea și colora cerul în portocaliu, roșu, zmeuriu și violet, stelete sclipeau una câte una, așa că dealul l-am urcat în zbor, de parcă am fi avut și noi cazbor la papuci.
Unde sunt acum? Între cele două întunericuri ca într-un leagăn și mă tot ridic în vârful picioarelor să văd vreo lumină, undeva, pe cer sau în ape, în poezie sau în realitatea de afară. Sunt tentată să mă întorc în grădina bunicii, să mă fac mică de tot și să mă culc într-o floare de regina-nopții, să adorm, iar valurile parfumului ei să mă poarte departe... 

cv

eu sunt din cei care aruncă totul până nu mai rămâne nimic
primăvara arunc iarna, la sfârșitul toamnei arunc vara
în fundul pământului, în întuneric
chiar și aici stau pe mal și dau drumul la frunze pe apă
unele se întorc și sar contra curentului ca niște pești zburători
altele se revarsă în marea cea mare și necunoscută și își văd de plutire
arunc și lucruri pe care le iubesc, dacă ele nu mă iubesc pe mine
(nu vreau să fiu fanul nimănui)
fotografiile din tinerețe nu mă mai iubesc, s-au obosit să tot insinueze ceva
la plus infinit în alb-negru
poeziile au obosit de atâta nescriere și s-au topit în uitare
am aruncat discuri, haine și cărți care nu mai înseamnă adevăr pentru mine
și pe care, privindu-le, nu pot respira
sertare pline de obiecte mărunte, anaerobe și fără sens
tablouri, pahare, bibelouri, muzee întregi de trecut - nu mi-au plăcut niciodată muzeele și nu intru în ele (dar soțul, odată intrat, nu mai iese)
amintiri, iluzii, mări subterane - pentru că totul nu mai înseamnă nimic
mi-a mai rămas doar clipa de față și câteva scrisori de la bunica
scrise îndelung și cu litere strâmbe, pline de tristețe și de așteptare
mi-a mai rămas o casetă cu vocea fiului când era mic
(îl învățasem să recite iepuraș-coconaș, iar el nu știe românește)
mi-am mai rămas eu însămi - ce să mă fac, unde să mă pun
simt cum îmi vin prea mult și prea departe
iar până departe nu pot să ajung

și Hulio!

ce poate spune un nebun vorbăreț unui public blazat și obosit
și care n-are timp să-l asculte. nu are timp? eroare! poate fi o experiență de creștere sau un respiro ca o avalanșă spectaculoasă și răcoritoare.
deci relatez:
într-o zi la Podul cu lei(de ce ”cu lei” nu știu, doar suntem în Bg, nu în Serengeti)
așteptam autobuzul 404, era înghesuială, lume multă, nebunie de urbe cu infrastructura subțire și populație groasă, venită de dincolo de barieră(unde și-a lăsat una-alta)
când am auzit un șuierat puternic și am văzut o femeie cu un fluier de arbitru la gât
avea cam vreo 40 ani, era brunetă, arătoasă și plecată bine cu sorcova aiurea
cum oprea un autobuz, cum fluiera, se repezea la ușa din mijloc și striga spre interior:

- ce s-a schimbat? nimic. vin alegeri noi cu aceleași mutre vechi
pe ziduri, priviți, ăla ăla ăla(le spunea numele) - o scurtă pauză - și Julio(se citește Hulio, ea știa), pentru că îi căzuse ochii pe un afiș cu Julio Iglesias
de atunci, de câte ori vorbim aprins cu soțul despre ceva important, la sfârșit adăugăm: și Hulio!
dacă am zis: și Hulio!, înseamnă că e o chestiune de viață și de moarte
- dar la Eurovision cine ne reprezintă? SM, o c.... măritată cu tatăl, apoi cu fiul(bine că n-a pomenit și Sfântul duh) ca în serialul cu Sally Spectra
- dar la tv cine-i prezentatoare? AS, angajată de soțul ei mafiot care i-a cumpărat cizme de piele naturală nr 37
(aha, deci eu nu-mi pot găsi un mafiot pentru că port nr 38?!)
- pe mine mă iradiază electronic de la supermarketul Billa din microraionul 3, au distrus psihicul fiului și nu pot ieși pe balcon. cei de la primărie mi-au spus să mă mut în microraionul 2, dar eu nu sunt tip de periferie, să se mute Billa în raionul 2
autobuzul 404 a sosit și mi-a părut rău că mă despart de izvorul ăsta nesecat de distracție și informație sistematizată și analizată
de un creier cu cerințe speciale...
am numit-o uraganul Catrina
aș vrea să știu ce a mai spus. haide, s-auzim numai de bine!
și... Hulio!

dincolo de dincolo de suflet

mă pregătesc să arunc gunoiul
e seară(sau dimineață), un timp fără timp, al nimănui
își mătură trotuarele pustii până la os
până de partea cealaltă a pământului
unde oamenii umblă cu capul în jos,
zilele și anotimpurile trec invers
dar nimeni nu știe și toți dorm liniștiți
înveliți în întunericuri negre de mătase.
în timp ce noi, ceilalți copii ai planetei, nu dormim niciodată
blocurile noastre de beton armat sunt pline de greieri și de insomnii
de lupte inutile cu cele două realități: cea dinafară
și cea dinăuntru, înfipte amândouă în prag
ca niște cruci de fier, prinzătoare de fulgere
în vârful unui munte singuratic
buleversați alergăm dintr-o parte în alta
a emisferei noastre învăluite în melancolie
să punem lucrurile la punct, să punem sufletele pe cântar
de-o parte, iar de cealaltă - pietre(sau poeme).
apoi alegem pentru fiecare suflet câte o piatră(sau câte un poem)
și ne lovim reciproc (până la os)
până dincolo de dincolo de suflet.

(nu nu nu nu, asta nu e lirism, ci doar un semn de carte, banal, topindu-se încet la soarele comun)

totuși, e seară, amurg sau crepuscul, ar putea fi frumos
ca într-o fotografie de la National Geografic.
dar se impune să arunc gunoiul, și anume: coji de harbuz
poezii mototolite, sertare golite, peretele de nord al apartamentului
un puzzle albastru cu o corabie cu pânze în vânt
plutind pe o mare agitată, albastră și plină de valuri
(pentru că lipsesc două piese, doar două, pierdute de mine)
îmi pun cheile în buzunarul pantalonilor scurți
îmi pun inima în buzunarul stâng al cămășii în pătrățele
exact acolo unde-i este locul.
mă uit înapoi în poem: nu nu nu nu, nici urmă de drum
nicio urmă pe drum
între cele două emisfere

dincoace de vid

mi-e dor de vid, deși îl simt peste tot, mă ia cu asalt

ființe de vid trec încolo și încoace
sigure de sine și de locul vid în care vor să ajungă.
mă simt ca nuca într-un perete de vid
îmi caut locul, e dificil și durează o veșnicie de vid
între timp mă uit la tv, deși
nu mă interesează Megan și prințul
dar tv-ul vid îmi servește pe o farfurie pătrată doar Megan și prinț

poate că mi-e dor
de dincolo de vid, (unde nu știu ce este)
sau de dincoace de vid
cele două extreme ale vidului îmi sunt necunoscute
poate există un vid paralel
în care toate cele vide sunt pline de sens
pentru că și vidul trebuie să aibă un sens
fiel el invers

dacă

dacă aș scrie ca fragmentariștii, criticii ar zice că sunt cucu

mi-ar face poeziile ghem și le-ar teleporta în direcția persoanei mele
ca niște elevi obraznici, așa cum stau în fața tablei negre numită viață
pe care toate sentimentele și întâmplările sunt desenate cu creta
și într-un târziu sau într-un devreme le șterg
cu buretele ud, înmuiat în apa murdară
(de unde a ieșit tocmai viața pe Terra)
dacă aș scrie ca Angela Marinescu, ar zice că sunt prea directă și cumva indecentă fiindcă spun totul până la capăt
iar poezia bună trebuie să fie doar o aluzie într-un limbaj criptic, indirect și metaforic
dacă aș scrie ca Mircea Ivănescu, ar zice să nu povestesc în poezie
deși el, povestind, nu spune nimic, ci fuge prin ceață cu pisica în brațe și strigă: te-am prins, broască! restul e atmosferă -
40 km atmosferă poetică și mai multe semne de punctuație - liniuțe și paranteze inutile
dacă aș scrie ca postmoderniștii, ar zice că, și dacă aș scrie cu rime, ar zice invers
dar eu nu pot scrie ca nimeni și nici măcar ca mine
valul din suflet care vrea afară se evaporă din cauza încălzirii globale
și până la urmă și sufletul se evaporă singur în sinele lui
sunt doar o găoace de crustaceu aruncată de mare
și dacă criticii ar găsi-o pe nisip și ar pune-o la ureche
ar auzi poezia

(sau poate nu
dar cui îi pasă de critici uniuni edituri
eu scriu doar să-mi fac cheful și ies la pozat belți -
mă simt liberă)

un dram de pălăvrăgeală din „Îngrijitorul” de Harold Pinter

Stai jos. Uuh! Trebuie să-mi revin, înțelegi ce vreau să zic?
Ai ceva lucruri aici, nu glumă! Ce-i asta?
Un Budha. E foarte bine lucrat.
E drept, am niște lucruri. Trebuie să fac ceva parale.
Vechiturile astea nu folosesc nimănui.

Va să zică, asta-i casa dumitale, nu-i așa?
Aș vrea să fac un șopron afară.
Ce-i acolo, un heleșteu? Cu pește? Nu, nu e nimic în el.
N-ai cumva o pereche de pantofi de prisos?
Am auzit că aveți aici un depozit de pantofi.
Nu pot purta pantofi care nu mi se potrivesc.
Încearcă-i pe ăștia. Sunt solizi, pe cinste!

Cum te cheamă? Nu te cunosc. Ești străin?
Încotro te duci? Poți să dormi aici dacă vrei.
Până te căpătuiești cumva. Oh, mă căpătuiesc eu curând...
Zi-i înainte. Cum stai cu banii? Pot să-ți dau ceva gologani.
Nu mă pot mișca fără acte. Ele-ți spun cine ești.
Fără ele s-a isprăvit cu mine. Mi-am schimbat numele.
Am circulat sub un nume de împrumut.
S-ar părea că vrei să pui ordine în toate.

Dumneata nu te culci?
Sunt multe de făcut în casa asta. De lustruit soneriile.
Ar trebui să fac un abajur pe becul ăla, te orbește.
Nu-ți bate capul din pricina asta, domnule, nu-ți bate capul.
Ai dormit bine? Ca mort. În care pat? În ăsta? Nu, în celălalt.
Ai visat ceva? Nu, eu nu visez niciodată.
Nici eu. Nici eu. Poate că patul e de vină.

Intră prea mult aer pe fereastra aia când dorm.
De ce nu dormi invers? Cu picioarele spre fereastră.
Ploaia nu ți-ar mai bate în creștet.
Am făcut rost de pantofi. Încearcă-i.
Nu, nu-mi vin bine. N-au șireturi. Așa i-am luat.
Ce om ciudat ești dumneata!

Ăsta-i geamantanul dumitale?
Nu cumva pui ceva la cale?
Nu pare să fie o zi frumoasă.
Încotro s-o iau, unde să mă duc?

ay, arriba

tristețea e tabu pe fb

nu-i frumos să vorbești despre ea
s-o scoți goală și necenzurată
în fața armatei de zâmbete, floricele și inimi
cățeluși cu părul creț sau pisici stilizate
care dansează La bamba
pentru că aici se necesita una poca de gracia
por mi, por ti, ay arriba y arriba
de asta încojur subiectul cum pot
îmi fac o salată de frunze uscate
cam fără sare și piper, cu dresing de baltă.
se spune că netul e plin de nefericiți
ăilalți, fericiții, sunt afară.
am deschis fereastra și m-am tot uitat la trecători
mergeau grăbiți cu nasul în pământ
care încotro, după treburi
nu prea semănau cu fericiții
am tras cu urechea să-i aud vorbind
în finlandeză sau olandeză
statistica spune că cei mai sunt ei
deși la unii tot ninge iar la ceilalți tot plouă
mai noapte polară, mai ceață
așa că nu-mi pot explica
din ce sursă își extrag fericirea de 24 carate.
dar nimeni nu scotea o vorbă
și mai va pe la noi finlandezi, olandezi
(poate doar ca turiști sau tranzit)
m-am întors la fb, cel puțin știu
că aici îmi e locul. m-am adaptat și aclimatizat
devenind de urgență o nefericită get-beget
cu zâmbilici, floricele și inimi
agățate de gât.

I'll be back

singurătatea mea e verde și are coadă de crocodil
nu, nu de crocodil - de șopârlă
o rup și o arunc la ciori, dar crește din nou
ca și cum, ca și când.
ieri am văzut-o lângă lac, pe mal
își încărca bateria pe pietrele calde
la spectrul luminii solare. e o singurătate-artist
de nu-ș ce, de verzi și uscate, de ploaie, de vânt
de belți cu frunze violet et caetera...
mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus:
!I'll be back
de atâtea cozi de șopârlă ciorile au devenit și ele verzi
se țin după mine, mă urmăresc, mă atacă
deși le dau sandwichul meu, le sparg nuci, le vorbesc
pentru că știu că sunt că sunt inteligente și inventive
se recunosc în oglindă și îți poartă ranchiună o viață
dacă le-ai ofensat cu ceva. dar încă n-am auzit
că ar fi capabile și de iubire. sau de recunoștință -
asta consider că merit
eu de la ciori.
dar ele nu-s mulțumite, vor doar cozi de șopârle
nimic altceva.
poemul ar trebui să se încheie aici
pentru că m-am îndepărtat de la subiect
(adică de la singurătate)
și l-am prea încărcat cu animale
care n-au nimic comun cu singurătatea
mai mult sau mai puțin
artistică.

Imposibilisme din copilărie

Când eram mică puneam mereu întrebări despre toate în jur și nu-mi tăcea gura o clipă. Bunica știa ea ce știa, dar nu rezista la canonadă și mă lăsa uneori la străbunica Leontina, mama ei, s-o mai amețesc de cap și pe ea. Străbunica trăia pe dealul Floreni, la vreo 3 km de șosea, la capătul unei păduri. Avea o casă bătrânească cu prispă, două camere și o tindă în mijloc. Grădina ei era plină de trandafiri albi, mărunți, parfumați din care făceam mâncare unor păpuși imaginare și pe care visam să le am într-o zi(dar nu le-am avut). Mă jucam cu niște păhărele de țuică mici ca niște degetare, ciobite, de toate formele și culorile, adunate de străbunica de-a lungul vieții ei.
Odată m-a luat cu ea la munte, în Făgețel (Suhard), unde dăduse oile la stână și trebuia să-și ia brânza. Pe cărare mergeam cu spatele înaintea ei și-i tot puneam întrebări:
- Moșică, cine a făcut pământul?
- Mnadzău.
- Moșică, dar de ce nu cade luna?
- Așa-i lăsat de la mnadzău.
- Moșică, dar pe mnadzău cine l-a făcut?
Moșica a încetat să-mi mai răspundă, am tras-o de poale, i-am pus piedică la opinci, am rugat-o, dar degeaba. Atunci am exclamat:
- Vai, moșică, nătângă mai ești!
Ea a râs și a povestit tuturor că am făcut-o nătângă, așa că replica asta a rămas ca o frază înaripată în memoria mea și văd că încă mai contiună să zboare prin amintiri.
Dar stâna era departe și cum flămânzisem, am spus străbunicii:
- Moșică, îs flămândă, vreau pâine cu slănină!
- Nu se poate, aiestea îs pentru cioban.
Moșica ducea întotdeauna ciobanului o pâine neagră, rotundă, o halcă de slănină afumată din pod și un litru de rachiu. Așa era moda.
- Da eu ce să mănânc?
- Lasă că ț-a face ciobanul balmuș.
Și ciobanul a pus ceaunul în pirostrii, a făcut balmuș cu smântână, iar eu m-am dus la cules frăguțe, le-am presărat apoi peste smântână și mi-am potolit foamea cu cea mai gustoasă mâncare din lumea mea de copil, care se întindea de la Dorna Candreni și până hăt departe la Floreni... Și era plină de minuni inexplicabile, de păduri, frăguțe, oi, ciobani, păhărele de țuică ciobite și trandafiri albi, parfumați...