Boris Hristov, Bulgaria

n.1945

Omul singuratic

Pe frunte are-un semn ciudat și în mulțime veșnic stă deoparte.

Chiar dacă e înalt la stat, ce mic îți pare omul singuratic!

Culege buruieni de leac sau cu teslița amintirilor cioplește

Atunci când fără lucru a rămas, și-n pătura lui veche se-nvelește.

În timp larmă alții fac sau înfocat discută despre artă,

la masă prinde muștele în pumn și le dă drumul, omul singuratic.

Dar dacă scrie poezii, neapărat îți va lăsa ca semnătură

o lacrimă în ochi și-n minte o urmă de zgârietură...

El are adăpost și-o supă caldă, dar e atât de izolată

viața lui, în fundul coridorului ca o lădiță aruncată.

Cu-acoperișul în țărână de s-ar întoarce casa-ntreagă,

Cenușă ar putea mânca, însă la nimeni nu se roagă.

Ce foc l-a ars pe dinăuntru, ce fier pe inimă-l apasă,

Până  să-și verse păsul, mult vin ar trebui să bei cu el la masă.

Și pe cămașa lui curată întotdeauna are-o pată

Și-așa cum merge, în mulțime ca o mărgică el se pierde dintr-odată.

O carte poartă într-o mână  - leac pentru sufletu-i ce plânge,

Iar în cealaltă, omul singuratic, în buzunar o sforicică strânge.

Tradus din bulgară de Lucia Sotirova

*

Самотният човек

Борис Христов

Той има белег на челото си и сяда винаги на края.
Дори когато е висок, самотният човек е малък.

Събира билки или пък с теслицата на спомените дяла,
остане ли без работа - и мъкне вехтото си одеяло.

Докато другите крещят или говорят за изкуство,
самотният човек на масата лови мухите и ги пуска.

Но ако пише стихове, той непременно ще остави
една сълза в очите или драскотина в паметта ви...

Той има дом и топла супа, но е толкова затворен
животът му, изхвърлен като каса в дъното на коридора.

И тоя дом да се обърне с керемидите надолу,
той може пепел да яде, но няма да се моли.

В какъв ли огън е горял и под каква ютия -
за да научиш, трябва много вино с него да изпиеш...

Тъй както си върви с петно на ризата си чиста,
самотният човек в тълпата се изгубва изведнъж като мънисто.

В едната си ръка той носи книга за душата болна,
а с другата самотният човек въженце стиска в джоба.

Филм: " 25 цента" (Two bits)

      Обичам филмите, които имат душа. И мечта... И рядко ми се случва да попадна на такъв, защото напоследък телевизията бъка от блудкави „продукти”  без сол и пипер, предназначени за масовия вкус и консумеризма. Но снощи, след кратко цъкане насам-натам по програмите - Еврика! - намерих филм, който не само става за гледане, но отгоре на всичко има душа, мечта и философия... Става дума за филма „25 цента” (Two bits) на Джеймс Фоули, по сценарий на Джоузеф Стефано, с участието на Ал Пачино. Действието се развива в Южна Филаделфия, в едно горещо лято на 1933 година, по време на Голямата Депресия. Дженаро, бедно момче на 12 години, мечтае на събере 25 цента за да отиде на кино(толкова струва билетът с намаление до 18 часа, после става 50 цента) – чудо невидяно дотогава в неговия град. Рекламна кола обикаля пустия и прашен град и от мегафона един глас подканва хората: „Избягвайте от Депресията и от жегата! Елате на кино „Ла Палома”! „ Дженаро няма баща, майка му е вдовица, дядо му (Ал Пачино) е болен и всеки момент се очаква да умре. Всички са бедни, пазаруват на вересия или крадат картофи и ориз от бакалията, а бакалинът ги оставя да избягат. Лекарите прегледат болните без пари, работа не се намира, Америка е в депресия и бедното италианско момче няма как да събере цената на билета с намаление: 25 цента. Но да се върнем в началото: по улиците на града се движат два кортежа – една сватба и едно погребение. Срещат се точно срещу църквата и става сбиване – оказа се, че двете събития са предвидени за 10 часа. Булката е суеверна и се страхува, че погребението е поличба, която предвещава, че скоро ще остане вдовица. Младоженецът започва да раздава юмруци, а мъжете, които носят ковчега не му остават длъжни и го събарят на земята. Дебела сватбарка облечена в червена рокля ръси краден ориз за щастие, а настрани влюбена двойка се целува и  не обръща внимание на нищо... Дженаро гледа и се пита как могат да се веселят хората на фона на цялата беднотия и безизходица, но светът върви напред въпреки това, така че и той би могъл да ходи на кино, ако намери пари за билет. Колата продължава да се върти из града и да подканва хората да избягат от жегата и от Депресията в кино „Ла Палома”, където се прожектират два филма: един за сватба, а другия за погребение – ирония на съдбата. Дженаро има на живо и сватба и погребение,  две в едно, но киното го примамва с  нещо необяснимо и красиво като самия рай, където съвсем скоро ще се пресели и дядо му(Ал Пачино) и ще му остави като наследство монета от 25 цента... Но момчето много обича дядо си и не иска той да умре, така че се опитва да прави и невъзможното, за да намери пари. Лекарят му дава 10 цента и го праща да му чисти печката и да изкара пепелта (нещо, което не успява да свърши, защото жената на лекаря се обесва в мазето и момчето избягва ужасено), бакалинът му дава и той 5 цента за да придружи една побъркана от глад женица до дома й, майка му изважда от чекмеджето други 10 цента(цената на една консерва домати), и ето че сумата е налице и Дженаро хуква щастлив към киното, слага монетите в чинията пред касиерката, която си пудри лицето в огледалото и му показва часовника: 18,05, значи билетът струва вече 50 цента. Разочарование, тъга, умора... Колко много труд да стигне човек до мечтата, а времето, случайността или съдбата размахват пръст и казват: бегом марш, мечтата струва двойно!  Дженаро се прибира тъжен вкъщи и ляга на двора до дядо му, а старецът го пита защо се прибира толкова рано от киното. Дженаро му отговаря, че вече не иска да ходи на кино, уморил се е да гони мечтата, тя е невъзможна, тя е блян... Тогава Ал Пачино му разказва как е дошъл в Америка с параход, как всички в родния Абруцо, Италия, го убеждаваха, че е невъзможно да стигне до новия свят, но той не е престанал да вярва, че мечтите могат и да се сбъдват и ето го тук. И казва на Дженаро: „ Искай! Искай! Не преставай да искаш!” Една култова реплика, една частица от душата на филма... Разказва му още как се е запознал с бъдещата си жена на парахода, как са се оженили и какъв тежък грях има той на сърцето, грях, който не му позволява да умре. А иска, болен е, страда. Смята, че когато се роди човек, Бог започва да му строи къща на небето: за всяко добро дело слага по една тухла, а за всяка лошотия сваля по една. Когато къщата стане готова, човек умира и отива в рая. Дженаро иска за знае повече за греха на дядо му и той му разказва, че заради едно глупаво поверие е наранил душата на едно невинно момиче и това момиче днес е стара и нещастна жена и именно тя трябва да му прости. Поверието гласеше, че който момък е девствен в часа на сватбата, ще остане девствен цял живот. Тези думи са се втълпили дълбоко в съзнанието на дядо му тогава и той е подлъгал едно невинно момиче да му се отдаде, обещавайки му, че ще се ожени за него. Момичето му е повярвало, но остана излъгано: дядо му се оженил за баба му. А по-късно, преодолявайки мъката си, момичето също се омъжило, но младоженецът е разбрал, че не е благочестива и я е пребивал от бой... И тъй, Дженаро трябва да отиде при нея и да й иска прошка от името на дядо му, което и прави, връща се с прошката, дядо му умира и от ръката му пада на земята монетата от 25 цента – наследството, което му беше обещал. Съседи и роднини се събират да приготвят мъртвеца за последния му път, а Дженаро отива на кино, на среднощна прожекция. Дава парите на касиерката, получава мечтания билет и влиза в салона. И изведнъж чува гласа на дядо му, който му казва, че в рая е също толкова хубаво като на кино ...

   В живота е така:  мечтата си играе с теб на криеница и тъкмо когато си мислиш, че ти е в кърпа вързана, случайността ти я отнема. И ти казва: Закъснял си с 5 минути, мечтата струва двойно...

Stanislaw Baranczak, Polonia

(1946 – 2014)

Completați lizibil

Născut? (da, nu?;  taie

răspunsul greșit); “da”? (justifică); unde

când, de ce, pentru cine trăiești? cu cine

te confrunți pe scoarța cerebrală, cu cine

îți coordonezi frecvența pulsului?  ai rude peste hotarele

pielii? (da, nu); de ce

“nu”?(justifică); ești în contact cu fluxul de sânge

al epocii? (da, nu); îți scrii scrisori

ție însuți? (da, nu) apelezi

la telefonul de încredere (da,

nu);  cum îți menții

și alimentezi neîncrederea?

de unde ai

mijloace de trai

dacă ești răzvrătit? ești proprietar de teamă

imobilă și neîntreruptă? stăpânești limbi

și corpuri străine? ordine, medalii,

stigmate? ai curaj moral? intenționezi

să ai copii (da, nu); de ce

“nu”?
*

Tradus din limba poloneză: Lucia Sotirova + Google translate

Wypełnić czytelnym pismem

Urodzony? (tak, nie; niepotrzebne
skreślić); dlaczego "tak" ? (uzasadnić); gdzie
kiedy, po co, dla kogo żyje? z kim się styka
powierzchnią mózgu, z kim jest zbieżny
częstotliwością pulsu? krewni za granicą
skóry? (tak, nie); dlaczego
"nie"? (uzasadnić); czy się kontaktuje
z prądem krwi epoki? (tak, nie); czy pisuje listy do
samego siebie? (tak, nie); czy korzysta
z telefonu zaufania (tak,
nie); czy żywi
i czym żywi nieufność? skąd czerpie
środki utrzymania w ryzach
nieposłuszeństwa? czy jest
posiadaczem majątku
trwałego lęku? znajomość obcych
ciał i języków? ordery, odznaczenia,
piętna? stan cywilnej odwagi? czy zamierza
mieć dzieci (tak, nie); dlaczego
"nie"?

Stația din nori

       Am citit mai multe romane de Haruki Murakami și parcă ceva nu-mi dă, nu-mi place. Mai bine zis îmi place până la un anumit punct, dar prea mult jazz, flirturi, așteptări, fantasmagorii – realitatea se ascunde undeva și nu-i mai dai de urmă. Iar cărțile lui sunt ca niște cărămizi prea grele de purtat în geantă și de citit în metrou. Kafka pe țărm, Pădurea norvegiană, Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice – pe toate le-am înghițit în bulgară și acum am stomacul plin de cărămizi și nu mai pot zbura. A mai rămas Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii lui de pelerinaj – s-o citesc, să n-o citesc, hm?, și altele mai mărunțele, că a scris mult. Măi, cum poate omul ăsta să scrie atâta, nu mă duce mintea și capul, cred că scrie zi și noapte, că altfel nu-mi pot explica apariția cantității ăsteia mari de proză, o căruță cu vârf, trage greu la cântar și eu trag de cântar în partea cealaltă, cu încăpățânare. Dacă el a putut scrie o sută de kile, atunci și eu pot citi o sută de kile. Îmi place că în mai toate istoriile există și câte un motan care se pierde și toată lumea îl caută, dar mă exasperează că trebuie să stau 300 de pagini într-o cameră de hotel, să aștept un personaj misterios, iar el nu mai vine și eu nu mai mai răbdare să-l aștept, iau ascensorul și urc la etajul z unde se deschide o poartă în timp și iată-mă-s în altă epocă...

    Da... Oricum, e genial, dar de ce mă gândesc eu acum la Haruki Murakami? Poate pentru că am pozat pisici – orice pisică mă duce cu gândul la Haruki Murakami. Sau poate pentru că are titluri poetice și relații speciale cu timp-spațiul, strategii și ficțiuni care mă ajută să pot evada din lumea înconjurătoare, din așteptarea a ceva salvator, din mine. Am nevoie de metamorfoze, trăiesc la iuțeală, iau forma norilor și caut raza de soare care să mă prefacă în ploaie. Soțul spune că sunt o coardă de arc din care dau drumul la săgeți cu nemiluita. De asta fotografiez în dreapta și-n stânga tot ce-mi iese în cale. Păcat că nu am un aparat de calitate, dar cred că nici n-aș avea răbdare cu el. Pe coclauri și prin păduri întâlnesc mereu tineri cu aparate grele și lungi, pozează veverițe, păsări, copaci, peisaje, flori, dar ei nu văd ceea ce văd eu – detaliile banale, minimalismele, dărâmăturile, rugina. Când mă opresc să pozez un gard putrezit, o crăpătură în asfalt sau vreun obiect aruncat la gunoi, mă întreabă mirați de ce tocmai astea, poate sunt indignată și vreau să raportez la primărie? Nu, este un curent în fotografie, așa și așa, sunt mulți fotografi care se ocupă, le răspund, dar rămân cam nedumeriți și încă n-am întâlnit pe cineva care să mă înțeleagă. Bine că în internet sunt mulți fotografi de genul ăsta, au aparate scumpe și talent – eu învăț de la ei și nu ei de la mine. A fotografia înseamnă a desena cu lumină. Niciodată nu voi ajunge să desenez cu lumină – pentru asta trebuie studii și un aparat bun. Eu nu-s fotograf, nici măcar amator. Uneori mă întreb de ce-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar dacă tot le postez la pagina mea, nu-i bai. Nu mă duc cu ele la expoziție. Și, pozând, mi se pare că nici măcar nu pozez, ci fac altceva, dar nu-mi pot explica ce. Scriu poezii. Talent n-am, trec doar pe lângă talent și el pe lângă mine. Îmi place poezia, sunt mare amator de poezie și sunt amatoare rău în poezie, știu(mi-am uitat și limba natală între timp). Dar blogul meu e fortăreața mea, pe el îmi vărs păsul, mă răcoresc, mă tratez. De azi pe mâine. Vindecarea e doar în pământ, nu deasupra lui.

    Fotografiile sunt mai expresive decât poeziile, în ele lucrurile se spun de la sine, pot fi transformate în cuvinte, pot însemna o mulțime de istorii, dau informație despre universul mental al autorului, despre caracter, cultură, sensibilitate – nu te poți ascunde. În poezie poți ascunde una-alta, dar în fotografie nu. Fotografia te întoarce pe dos ca pe o mănușă, îți face imediat dosarul, te clasifică, îți numără și-ți răstălmăcește tăcerile. În poezie poți ascunde totul în timp ce te prefaci că spui totul. Și de ce. mă rog, ai spune totul, ce rost are? Poezie se scrie la tristețe, fotografii se fac în orice stare, dar mai ales când ești împăcat cu sine (cu lumea nu). Eu împăcată? De unde până unde? Mă mișc atât de nervos în propria piele, sunt nor, mă transform dintr-o formă în alta, mă urc în vârful muntelui și-o iau la goană la vale. Nu pot merge încet. Nu-mi plac așteptările.

    În jurul meu e un vârtej de aer, apă, fulgere și întunecime. Vreau să am și eu un uragan pe numele meu – uraganul Lucia. De ce nimeni nu botează uraganele Lucia? Numele e frumos, italian, clarvăzător, înseamnă lumină. Știu că trebuie să plătești la slujba meteo europeană dacă vrei să ai un ciclon, tornadă sau taifun pe numele tău. E scump, nu pot, contez doar pe vreo coincidență de nume, pe vreo Lucia bogată care să plătească. Eu deocamdată am alte nevoi pe locul 1, 2 și 3: îmi trebuie un cuțit ca al lui Bear Grylls, că umblu mereu prin păduri și cioplesc toiege. Îmi trebuie papuci cu rezistență la apă, sandale de vară albe și moi ca două pachete de vată, că sunt desculță de Zaharia Stancu, și un aparat foto de calitate. De ultimul m-aș putea lipsi. 

      Am nevoie și de o mare schimbare în viață, că mi s-a urât să tot citesc. Mi-ar plăcea să merg la Camino de Santiago, dar n-am bani și, poate, nici forțe destule și nici tovarăș de drum. Mersul pe jos e o altă pasiune a mea după poezie. De asta tot citesc note de călătorie, îl admir pe Ed Stafford care a parcurs Amazonia pe jos – 8000 km în aproape trei ani. Cartea se numește Walking the Amazon. Mai este un francez, Jacq Phillipe care a mers pe jos 8000 km din Egipt până la Santiago de Compostela, doar cu un cărucior pentru bagaj. Și tot el a străbătut America de nord și America de sud pe bicicletă – 24 000 km.  Și Alexandre cu Sonia Poussin au străbătut Africa pe jos, plecând din Capul Bunei Speranțe și ajungând în Israel – Africa trek.. Și mai sunt și alții – na, că mi s-a făcut capul calendar și i-am uitat. Vreau să zbor departe, spre alte pământuri, altundeva, sau măcar să mă mut în alt cartier, mai luxos și mai verde, la poalele muntelui Vitoșa. Sau măcar să mă teleportez știu eu unde și de unde nu mai este întoarcere. Să hoinăresc cu norii.