Jumătăți de nucă

       A fotografia înseamnă a desena cu lumină. a prinde mișcarea și momentul. A prinde mișcarea suspendată în aer - așa spun specialiștii. Fotografia artistică, fie ea clasică, conceptuală sau de avangardă, este mereu o surpriză. Un pictor știe ce vrea să picteze, un scriitor știe ce vrea să scrie, dar un fotograf nu știe niciodată ce va găsi după colț, ce-i va oferi natura: ceața, pădurea, vietățile, lucrurile derizorii... Eu nu sunt fotograf și nu am aparat-foto, dar văd realitatea în fotografii, văd compoziție și armonie, văd lumină, mișcare, idee, filozofie... Pozez marginale și mărunțele cu telefonul și asta îmi face plăcere. În fotografiile altora caut verticalitate și adâncime, caut o emoție intelectuală, nu doar estetică, caut mereu și ceva nou, de avangardă, caut diversitate. Pentru un fotograf fotografia e copilul lui, așa cum pentru un pictor tabloul pe care l-a pictat e copilul lui. Văd că pe internet unii jonglează cu fotografiile altora, dar nu menționează autorul sau sursa de unde le-au descărcat și asta mă revoltă și mă întristează pentru că e un furt intelectual. De asta mulți fotografi nu vor să le fie redistribuite fotografiile, dar, din păcate, la fb nu există opțiunea "oprește redistribuirea"(la G+ există). Întâlnesc tot mai des poze la care autorul atrage atenția "Pas de partage, merci". Așa că m-am hotărât să nu mai distribui creațiile altora - mă rezum la comunități.

***

             Acum câteva zile în oraș m-am oprit să privesc două pisici negre care se plimbau pe un zid, la soare, și, cu un mieunat jalnic, mi-au dat de înțeles că le e foame. N-aveam granule la mine, dar mi-a fost milă de ele și am vrut să le acord puțină atenție, să le vorbesc. Dintr-odată, peste umărul meu, am văzut că se întinde o mână fină de bărbat, cu degete lungi și palide, și cu un inel mare ca o pecete de rege și care mereu aluneca și sta să cadă. Mâna misterioasă a inceput să mângâie pisicile pe cap și pe spinare, fără să-i pese de boli, praf și murdărie (pisicile erau cam jumulite, prăfuite și cu paie uscate în blană). Mi-am ridicat puțin privirea și am observat un costum și un pardesiu elegant, scump, modern, și niște pantofi fini de piele cum nu prea se întâlnesc la Sofia. Apoi m-am întors și am văzut un bărbat tânăr, slab, înalt, aristocrat, rafinat - o apariție de revistă de modă ce venea în contrast uimitor cu cefele groase, neîngrijite și unsuroase din jur. Era delicat, stilat și străveziu ca un vampir proaspăt ieșit din sicriu. M-am gândit că poate e o persoană de pe malul stâng al râului, că cei de acolo sunt așa, iar cu puțin înainte văzusem un cronicar renumit, de notorietate și despre care toți știu că-i de pe malul stâng. Am vorbit puțin cu apariția: era politicos, amabil, manierat și civilizat, decent, gentil și galant. Foarte fain, nu? Cei de pe malul drept lasă mult de dorit... Poate că și el e de dreapta, cine știe, dar atunci cu siguranță e extraterestru, de pe altă planetă... Lume, soro lume: ce-ai fost și ce-ai ajuns?!

***

              "Prin geamuri stinse ca niște goblene/ sufletul meu căta ceva în zare.../ Știam și-atunci că undeva, nu-n mine,/ se scurge viața ca o apă-n mare..." (Hristo Fotev)
"В прозорците, по-глухи от гоблени,/ душата ми се взираше... Тогава/ разбирах аз, че някъде - не в мене -/ живота ми като вода минава..." (Христо Фотев)
(Strofa asta mă urmărește demult, dar azi-dimineață m-am trezit cu ea tradusă.)

          Cu anii mi-a venit mintea la cap și am înțeles că a trăi cu adevărat înseamnă a da ceva omenirii, chiar dacă asta ar fi doar respect, disciplină, sinceritate, învățătură, comuniunea cu natura și mici gesturi artistice...

         Azi e zi de gândit mult - oare de ce? De stat strâmb și de judecat drept. În plus: fost la cumpărături, gătit musaca, spălat vase și rufe mașină, pus la uscat, făcut duș - e seară deja.
"Omul iartă, dar nu uită." Așa o fi? Nu cred. Nu iertăm, nu putem. Doar ne prefacem că am iertat. Chiar dacă ne rănește propriul copil, continuăm să-l iubim, dar iertarea nu vine, pentru că a ierta înseamnă a nu mai simți durerea sufletească, iar tu(adică eu) o simți, nu?
Am 13 prieteni fb și mă tot uit pe cine să șterg să rămână un număr care se împarte la ceva. Dacă i-aș avea în realitate, precum pe hârtie așa și în fapte, ar fi mult, dar aici e nimic. Am doi membri ai familiei pe care-i țin doar ca să mai schimbăm două vorbe gratis la chat, în caz de-o urgență, fără să le mai umplem gușile celor de la telefoane. Am trei românce și opt internaționali cu care am relații mai vechi de la G+. În aste trei românce intră două poezii și o verișoară cu care am crescut împreună și am păscut împreună oaia Micului Prinț, până nu și-a găsit fiecare câte unul mai mare și l-a lăsat de izbeliște pe cel mic. Am avut încă pe atâta, dar i-am șters din lipsă de colaborare bilaterală. Nu că cu ăștia aș avea. Pe unii i-am șters pentru că-mi trimiteau mesaje la chat, de parcă le-ar fi fost rușine să scrie în subsolul fotografiilor. În orice caz, pe internet am găsit un prieten bun în persoana mea și de atunci suntem nedespărțite(din 01.10.2003).

           Ne place să tragem chiulul de la viață, să întoarcem mănușa neagră a sufletului pe dos și s-o cârpim cu ață albă, cu ața lungă și așa numită: "firul croitorului leneș". Ne place să avem mereu pretenții de la alții, să căutăm mereu un țap ispășitor, să găsim tot felul de scuze și muze, să ne ascundem oglinda în buzunarul de la spate sperând că o va fura cineva. Nu vrem să ne privim, nu vrem să ne vedem hibele și să le îndreptăm, nu vrem să ne transformăm din rățușca cea urâtă într-o lebădă albă și frumoasă. Asta se întâmplă doar în poveștile lui Andersen. E mai comod să ne dăm huța în legănul de sub zarzărul în floare, să ne imaginăm că putem zbura și să căscăm gura la îngerii din nori până când leagănul se răstoarnă și ne izbim cu fundul de pământ. Abia atunci vedem și pământul, că bine-a zis cine-a zis că până nu dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos.

        Încetul cu încetul, trecând prin viață ca rața prin apă, am înțeles că există doar un singur fel de iubire adevărată, indestructibilă și care vine din adânc: felul unu. (Ha-ha.) Adică supă de pui pentru suflet? Nu - aceea a părinților pentru copii și uneori invers. Îndrăgostitul e doar o problemă de chimie/hormoni și autosugestie.
***

             Oamenilor nu le place să li se facă observație și nici să li se dea sfaturi: ei vor să fie lăsați în pace. Dar nu-și dau seama că doar cei cărora nu le pasă de tine te lasă să faci ce vrei și să te duci de-a berbeleacul de-a dreptul în prăpastie.
***

În viață e nevoie de disciplină - fatalismul duce la haos.
***

            "Orice perfecțiune are nevoie de puțină imperfecțiune pentru a putea respira."(citit undeva în franceză). Acum eu mă gândesc că arta abstractă e tocmai locul prin care respiră cea concretă. În general n-o iau prea în serios, dar am nevoie de ceva mai altceva, că una câte una emoțiile clasice se epuizează și se transformă în rutină și clișeu. Când eram studentă, mergeam la un cenaclu de poezie unde ne citeam toți pe rând capodoperele, iar când cuiva i se făcea observație că are două-trei versuri slabe, răspundea: "Pe acolo respiră poemul". Fain. Dar cum nu există absolut, nu există nici adevăr absolut, mai ales când este vorba de artă. Important este obiectul artistic și nu generalizarea teoriei chibritului. Unii critici afirmă că o pâine la magazin e doar o pâine, iar pusă în vitrină la muzeu poate fi operă de artă. Eu nu zic nimic, că nu-s competentă - la urma urmei, în artă, totul e relativ...
***

         Îmi plac găselnițele derizorii, ascunse într-un colț sumbru sau prea luminos, așa încât în orice moment să poată deveni doar întuneric sau doar transparență, îmi place să descopăr în ele peisaje, flori, chipuri umane sau chiar monștri, dar mai ales îmi place pata de rugină și palitra ei de culorile toamnei pe metalul devorat de intemperii. Rugina e vie, neliniștită, veșnic în mișcare - e o regină a metamorfozelor, stă mereu la pândă în spatele ploii sau a razei și face în așa fel ca tabloul de ieri să nu mai semene cu cel da mâine: surprise! Ei, da, și asta plictisește la un moment dat, precum B&W-ul, crăpăturile în asfalt, frunzele în gheață, colajele - totul. Iar eu mă plictisesc repede.
***

         Îmi place emoticonul ăsta care are capul albastru și trei fire de păr în stânga, dar nu știu ce înseamnă. În general nu folosesc, sunt prea multe și s-au transformat din dulceață în compot. Fac urticarie la inimioare - inima seamănă cu un cartof și nu cu un sfert de frunză de trifoi. Și apoi emoțiile sunt în creier, nu în pompa de sânge, așa că ar trebui să ne trimitem jumătăți de nucă...
***

           Măi, oameni buni de pe Pământul ăsta în formă de geoid care se întinde până în Tasmania și de acolo o ia înapoi și se duce în Kalmikia(sau așa ceva), și voi, extratereștri în sfere transparente ce umblați lelea pe aici, spuneți-mi cum se numește asta când cineva îți trimite o cerere de prietenie și te invită să-i apreciezi pagina specială fără să fi dat mai întâi o raită pe la fila ta și să fi apreciat două-trei prostioare de-a tale care îi plac(că dacă nimic nu-i place, de ce te-ar mai adăuga: numai ca să-și facă fani?). Hai să zicem că dacă are poze faine fac țâc cu șoarecul și-l accept, dar parcă tot mă doare ceva în traista lui Stan Pățitul: cum că nu-i politicos atâta să te încrezi și alta să nu mai vezi! Cât mă privește, oricât de genial ar fi autorul, eu una încerc să rămân sinceră și în același timp respectuasă(hm! se poate așa ceva?) și să nu dau like-uri nesincere la postari care nu-mi plac. Or fi ele frumoase, dar gusturile nu se discută sau, cum spune rusul: На вкус и цвет товарищ нет. 
***
 
          Iubesc poznele luate din locuri derizorii: rugină, afișe rupte, minimalisme(dar nu strict geometrice, ci duse cu pluta la vale), reflectări în ape, funduri de rațe, umbre, siluete și detalii din pădurea sălbatică... bla bla. Bla. Peisajele, florile și animăluțele sunt faine, dar se transformă repede în clișee. Gif-urile îmi umblă pe nervi și mă dor ochii de ele(unele sunt chiar infantile sau indecente), nu suport portretele, că am impresia că din ele mă spionează cineva și se zgâiește la mine(insuportabil e și ochiul pe care unii îl pun drept avatar). Dacă e portret, atunci să fie trecut printr-o prizmă artistică abstractă, așa încât să nu mai semene a om .
Altceva: am închis chatul pentru că tot primeam acolo mesaje de mulțumire și aprecieri, iar asta se face în subsolul fotografiilor. Dacă ți-e jenă să spui ceva în public, n-o mai spune, bade!
Apreciez și respect pe toți artișii, dar fac țâc doar la ce-mi place mie. Așa e corect. Chiar dacă nu am un aparat foto și nu sunt fotograf, voi continua să „creez” și eu artă și s-o pun aici și pe dincolo pentru că asta mă face mai deșteaptă, mai frumoasă, mai tânără și-mi omoară timpul de prisos. Deci e un delict aproape perfect.