poezie la marginea atmosferei

poezie pe ce - pe cer? - se evaporă.
pe ceară? - se topește prea repede
pe ceramică din Mesopotamia? - cuneiformă, de neînțeles
poezii pe cearșafuri apretate - demodat
pe roze și aripi de îngeri? - răsuflate
pe cearșafuri de mătase neagră, scrise cu
înghețată cu fistic - pfui! prea fistichii.
pe fereastra înflorită de ger - cu limba(doare)
pe cabina de duș aburită - cu săpun aromat

poezie pe hârtie mototolită, de unde reiese
că faci săpături arheologice în prăpastia ta interioară
și te miri ce să mai scoți din adâncuri
unde nu se întâmplă nimic
vid.
poezii pe șervețele la restaurant - te-a vizitat muza nepregătit
adeseori e vorba de ceva comic:
o epigramă, un haiku contrafăcut cu predicate
și prea multe silabe de whiski/ pălincă/ ouzo
pe bilete de tramvai, de teatru, operă(pardon, manele) et caetera
poezie pe hârtie igienică făcută din bancnote reciclate
(se vede clar și valoarea nominală a metaforei: 100 lei)

dar pe ce se scrie poezia vie, fragilă și înțepătoare
ca urzicile de primăvară, răsărite printre
ambalaje de plastic, cutii ruginite, cauciucuri de automobile
aruncate aiurea pe malurile râului și în păduri
în jurul ei aleargă furnicile, melcii lasă urme argintii
fluturi și buburuze se așează din întâmplare
pe toporașii timizi, prăfuiți, abia respirând printre gunoaie.
și totuși e vie și te strânge de gât
și totuși vine din adânc și de departe
cu rădăcinile ei de lumină alunecând în țărâna întunecată?

pe rafale de vânt, pe cicloane, pe cenușă vulcanică
pe hârtie fixată de baza seismografului
pe steagurile naționale ale statelor mai mult sau mai puțin foste
din care-și fac rochii tuaregii, beduinii și berberii
(au arătat la tv un copil al pustiului îmbrăcat într-un steag tricolor găsit într-o dună)
deci chestia asta cu poezia e alunecoasă și se preumblă pe
nisipuri mișcătoare și pe mlaștini care îi înghit pe poeți
iese de la vreo 10 km adâncime precum cutremurul
și o ia în sus ca balonul cu heliu
și sare de la marginea atmosferei(39,068 metri, ca Felix Baumgartner)
mai iute decât sunetul

umami

poeții au filtrul lor magic (sau cel puțin o cafetieră, ibric, samovar)
ei desfac realitatea ca pe o portocală
și-o servesc pe farfurii fumurii, cu bețe de bambus
presărată cu pudră de ceai, ca în Japonia
(ah, sayonara, Basho!)
poeții scriu realitatea cu sosuri de toate culorile
cu ciocolată neagră amară și lichior italian de ierburi
(cum le mai amestecă ei pe toate!)
eu doar o citesc, n-o consum, dar tot îi simt aroma,
e umami - gustul poetic suprem

realitatea de care nimic nu ne mai poate salva,
chiar dacă ridicăm între noi și toate miasmele sordide
un perete de kevlar de cinci ori mai tare decât oțelul
rezistent la foc și cu auto-stingere
chiar dacă ne-am pune măști contra gazelor
sau bleizere din fibre de argint anti-radiație

poezia mare a lumii - plutește în aer, o respir
și ea se traduce în mine în limbi și parfumuri miraculoase
deși uneori moartea pe stradă citește ziarul și mănâncă hot-dog
deși mereu există un deși
vindecă sau am doar iluzia că vindecă,
uit de mine în ea, uit de... - am uitat de ce uit
vindecă sau am doar iluzii
așa cum stau la masa asta improvizată
făcută din cărți de poezii și acoperită cu nori
așa cum stau și-mi aștept tortul de alge
cu bețele de bambus în gând

despre Walt

Walt Whitman, marele poet Americii, nu-mi place
și chiar mă irită pe alocuri
poezia lui e prea amplă, prea panoramică,
prea patetică, prea senzuală, prea încărcată,
prea amănunțită, prea descriptivă, prea optimistă, prea îndrăzneață
poartă pe umeri toți zgârie-norii Americii viitorului
munții, pustiurile, fluviile, anotimpurile, oamenii
pe urșii Grizzly din Alaska
și pe Trump.cândva îmi plăcea: „dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă-ntr-altul:
eu undeva m-am orpit și v-aștept”
(a fost o vreme a așteptărilor mele,
un scurt “Song of myself”, dar s-a dus)
acum
îmi place doar titlul ”Fire de iarbă”
e transparent, îl ating, îl respir
restul e un vârtej, un puhoi
care ia totul pe sus și-l aruncă în nori
(seamănă cu uraganele de azi)
dar în urma lui nu rămâne dezastru

ci reînviere și reînflorire

rămâne un „Cântec murmurat pentru vremea liliacului”

o primăvară plină de susur și zumzet

și de ce să n-o las eu acum

să-și explodeze toți mugurii !

ha-ha plus minus

e un ha-ha al meu personal și n-are legătură

cu cel al lui Mircea Ivănescu

trebuia să-l botez he-he, hi-hi, ho-ho sau hu-hu

dar nu vreau să i se piardă sensul de bază

care-i un ha-ha absolut hotărât

deși cam flușturatic și poartă ochelari ieftini de soare

(al lui M.I. are ochelari cu rame groase și multe dioptrii)

dar tot e bine că nu-s ochelari de cal

dar tot e bine că nu-i o colivie cu o pasăre tristă și tot mai tristă

dar tot e bine că nu-i o capcană pentru cerbi fazani veverițe sau bigfoot

ha-ha -ul meu nu trece prin zid

ca Omul care trece prin zid

nu merge pe sub apă ca mierla de apă

n-are mașină, nici bicicletă, și nici măcar o trotinetă freestyle

e încălțat cu mocasini second hand

primiți cadou de la Pană de vultur

care-i avea de la Sitting Bull

care i-a purtat până s-au rupt

apoi i-a dat lui Mai iute ca moartea, el i-a peticit

de mai multe ori șamd

deci sorry am un ha-ha ce umblă aproape desculț

și se îmbracă numai cât să nu fie gol

(de la brâu în jos, restul aproximativ)

despre mâncare ce să mai spun!

se mulțumește cu ce cade din pom

(fără să tragă nimeni cu praștia)

am stat de vorbă cu el să văd cu ce pot să-l ajut

și mi-a spus printre altele

că nu reușește să deschidă nicio ușă, nicio fereastră

niciun perete, niciun lan de floarea-soarelui

nici un ghișeu aleatoriu de la o instituție aleatorie

nu poate descifra semnalele de fum

transmise de tribul vrăjmaș hu-hu

nu poate fuma pipa păcii cu soldații generalului he-he

n-are pene în păr, nu folosește multe interjecții ca hi-hi

nu are pielea roșie, nici sânge albastru precum ho-ho

și nu-și poate schimba culoarea ca un cameleon

deci e un ha-ha singur

cu cât mai ha-ha, cu atât mai singur

cucu!

poem nr.10.07

în ultimul timp-spațiu 

fără trandafiri și declarații de catifea

nu mai am zile de naștere, au dispărut în neant

au fost ploaie și s-au evaporat

sunt ploaie și s-au dus să plouă în Spania

vor continua să fie ploaie sau altceva:

memoria unei furnici tăietoare de frunze

uragan rătăcit printre plopii înalți 

ai unui sezon mai dens decât liniștea

fără intrare și fără ieșire

fără pereți și fără acoperiș

vor fi roiuri de fluturi, comete

praful din raza de soare, poeme 

imponderabile

ca spuma de mare

et caetera et caetera

dar

la mulți ani o dată, la multe ploi o dată

la nimeni nimic nicăieri

o dată

iulie, 7

”A venit primăvara, speranțele de iarnă s-au dus,
Acum se duc speranțele de primăvară,
Dar o să fie bine la toamnă,
Dar o să fie bine la sfârșit.

Dar o să fie bine după aceea,
Când nu vom mai ști nimic,
Dacă nu vom mai ști nimic,
Dar cine știe. ”

Așa grăit-a Ileana Mălăncioiu, ci iată o cover version:

e iulie 7, speranțele de aprilie-mai-iunie s-au dus
acum se duc speranțele de august și septembrie
dar, ca întotdeauna, o să fie bine la iarnă
când vom fi oameni de gheață
când ne vom ascunde într-un iceberg
și vom mânca compot de corcodușe
(că astea atârnă aici pe ram)
și ne vom imagina că suntem pinguini regali
și nu vom mai ști că ne vom topi
și nu va rămâne din noi decât ceea ce suntem acum:
dar chiar suntem?
cine știe...