poem cu mască

plictiseală, pustiu, mă uit la tv, ce să fac
văd virusul, frumos
ca o floare exotică
sau ca o bijuterie (așa arată mărit, aviz artizanilor)
nimeni în realitate, toți s-au retras
în timpul lor interior (dacă posedă unul)
timpul interior e materie fină, plutire
eu trec pe alături, încerc să consolez o ființă tristă și foarte îndepărtată
care a fost, cândva, nemiloasă cu mine
(este și va fi, presupun, dar poate greșesc)
să las durerea să treacă neobservată
oricum, se va vindeca
oricum, nu reușesc
o ființă făcută din tăceri și din strigăte
mă așez lângă ea în gând, n-o ating
e capricioasă ca o pisică din iad. o las
să-mi simtă prezența, să intre ea singură 
în liniștea mea de primăveri ninse
dar nu se întâmplă nimic, renunț, plec altundeva, foarte departe
fără să fac o mișcare, un gest
mă așez lângă o neființă
care a fost generoasă cu mine (cândva, of course)
e veselă, nu mai are ce pierde
neființele sunt pozitive și au simțul umorului
durerea s-a destrămat ca fumul, ca ceața, ca o ață putredă
o las să-mi simtă absența, să intre în neliniștea mea 
e bine așa, poemul e satisfăcut
închide tv-ul
își pune masca și iese afară bye bye

o babă din scară îl vede și strigă de la trei metri distanță:
- de ce porți mască, nu te ferește, virușii zboară prin aer!
- da, știu, tocmai am trecut pe lângă un roi, dar  nu m-a agățat
eu sunt neființă
- pe noi dumnezo ne ferește!
- da, dar acum e ocupat să ferească Italia, iar pe vremuri a fost ocupat să-i ferească pe cei arși de vii în lagăre
(a intrat în ascensor, pa)