miercuri, 30 octombrie 2019

sfere

sufletul e o sferă care-l conține pe om
nu cred în el (în suflet, în om)
îl ating cu vârful degetului, îl sparg
- explodează -
acum alerg printre atomii lui, încerc să-i prind, luminează
ca niște licurici în întuneric. și totuși, nu cred
în nimic
sau poate doar în lărgirea universului
interior
după imensa desfrunzire de toamnă
spațiul golit nu ne mai recunoaște
ne îndepărtăm unii de alții, căutăm altceva
pe altcineva
am ajuns foarte departe. licuricii mă trag după ei
în suflet, în om

marți, 29 octombrie 2019

alții, identici

dragii mei dragi (sau nedragi, asta este)
de unde până unde, de ici până colea
nesinceri chiar și când spunem: condoleanțe
sau ce faci: bine. atât de obosiți
cum numai în somn sau în moarte
atât de alții, atât de identici. știu
că priviți printre gratiile unei colivii pline de păsări
și încuiate
cu
șapte lacăte de antimaterie
vor exploda la atingerea cu.
vom exploda
vom rămâne întregi
ne vom pulveriza.
vom rămâne întregi
noi fără noi
atât de nesinceri. știm
dar degeaba. preocupați
de ceea ce credem că știm
alunecăm unii pe lângă alții
de exemplu eu tocmai am alunecat pe lângă cineva
în timp ce alții au alunecat pe lângă mine
ca pe un imens patinoar al singurătății de gheață.
și acum ce facem? cădem. ne spargem capetele
unii de alții
ne servim condoleanțe.

nicăieri, undeva

mă interesează doar poezia. nimic altceva.
restul e fals fals fals
chiar dacă fac poze, ele sunt o altfel de poezie
de fapt eu nu fac poze, neliniștea mea
e o apă abstractă
cu imagini ca niște pustiuri
cu pustiuri ca niște poeme
pe care nimeni
pe care, o, doamne, pe care -
nu mai spun, nu spun, ce să spun?
mă interesează doar vocile poeziei
o, doamne, și promisiunea, și cei
care nu pot respira
un aer antipoetic. dar unde sunt ei
unde sunt eu
nicăieri sau, poate, undeva
ei tac și se îndepărtează cu fiecare
poem
scris
sau nescris, rătăcind
printre ființele
antipoetice
...
unde?

nici măcar

nu-mi place poemul, ce să fac, nu m-a prins
(iar pe mine mă prinde la iuțeală încă din primele versuri)
e narativ, fără metafore. dar
deși se spune că un poem fără metafore este el însuși o metaforă
nici măcar metaforă nu simt. poate se ascunde pe undeva
prin colțurile întunecate ale cuvintelor.
renunț. caut alte poeme, de alți autori sezoniști. le citesc
prin ochelarii aburiți, prin ceață și printre lacrimi - nu.
nu e nimic tragic la orizontul poetic
nici măcar trist, nici cu miros de ceapă tăiată. plâng
pentru că totul e o mare muțenie
ah, da, poate că în spatele muțeniei se află întunericul
în care se ascunde poezia, iar eu nu cunosc limba semnelor
mimica gesturile tăcerea lumina
citesc și plâng și
îmi imaginez invizibilul.
mă tem să-l privesc
să nu se destrame
poemul

despre Eduardo

dacă m-aș putea îndrăgosti
m-aș îndrăgosti de Eduardo Galeano
așa mort cum e.
(păcat că a fost câinar - eu sunt pisicară
a fost - eu sunt)
chipul lui B&W emană ceva -
un cataclism
fascinant
o îmbrățișare
aproape hipnotică.
și care
continuă
dincolo de moarte.
nu-mi pot explica -
ce nu-mi pot explica?
nimic.
uneori asta înseamnă absolut totul.
absolut viață. absolut moarte.
dacă.
dacă iubirea ar fi o explozie
o întrebare
quasi-retorică.
sau un răspuns.
dar nu e.

vineri, 25 octombrie 2019

despre politica poetică

am descoperit un poet imens
mie necunoscut dar recunoscut.
așa spune critica despre -
mă bucur, caut poeme - nimic.
nimic decât un lung interviu, încăpător, fascinant
fără decepții, fără mizerii, cu multă politică bună
trecută prezentă viitoare
cu dizidenți președinți șantiere. vreau să citesc un poem
scris de poetul recunoscut - niciun poem.
doar critică - un vârf de cuțit de ego poetic
moarte
și
nemurire
dar nu știu cum moare
și cum se transformă în nemuritor
poetul cu livrare gratuită
poetul imens
epuizat
și indisponibil.

număr și deznumăr

în vâltoarea cearșafului, noaptea
pe o mare învolburată ca un poem căruia
nu-i pot alcătui un sfârșit
salvator, impecabil
insomnia mea numără pe degete
morții din scară, sunt mai mulți
decât degetele, îi înghesui pe o corabie imaginară
cu pânze umflate de vânt
și le dau drumul
în larg
apoi sunt foarte foarte îngrijorată
de soarta lor
nu adorm până la ziuă deși
am înghițit câteva hapuri
și noduri amare
renunț la morți, încep să număr oi
sunt negre și multe, mai multe decât
minutele nopții, într-un șir nesfârșit se îndreaptă spre cer
dar unde, unde se duc, spre ce anotimp verde sau alb
spre ce prăpăstii le îndeamnă numărătoarea mea
interminabilă. sunt
foarte foarte îngrijorată, le deznumăr, le
aduc înapoi
încep să număr altceva nu știu ce
pietre ca niște gânduri
gânduri ca niște pietre

joi, 24 octombrie 2019

despre peruca albastră

o nouă dimineață de toamnă frumoasă, aurie și caldă
(pe la amiază, acum dârdâim)
am deschis un ochi și m-am întrebat
dacă are rost să-l deschid și pe celălalt
să mă uit la tv-ul care spune ce i se spune să spună
să casc gura pe feisbuc la lumea largă, inaccesibilă și plină de like-uri
câinele de la et 4 latră și urlă a singurătate
ar vrea să alerge pe iarbă cu viteza luminii și cu limba de-un cot
ar vrea să se bucure de javrele de pripas sau să se ia la bătaie cu ele
fericitele javre în plină libertate, hrănite de unul, de altul
ar putea ajunge până la capătul lumii, dar el
se uită pe fereastră la fericirea de afară
și urlă și latră cu orele. singur.

m-am dat jos din pat, am pus de cafea
am deschis tv dar l-am închis imediat (vin alegeri)
pe fb e mai șic, pot scrie la ce mă gândesc
algoritmul mă tot trage de limbă, dar eu tac ca boul
ar trebui să-i fac cheful, să urlu și eu a singurătate
aici, pe coala albă, virtuală, într-o limbă de circulație restrânsă
(nici măcar limba nu are acces la urechea și la iarba verde-verde din grădina vecinilor vestici, nordici și sudici - kalimera, kalispera și efharisto. sau: ich habe gein die doftoria a la pomme leșinata marital del Florica vis-à-vis vous êtes - poezea poliglotă de pe timpuri)
deci nu scriu la ce mă gândesc, ci disimulez, maschez și pun perucă strălucitoare, albastră, gândurilor mele care o iau razna
cu pluta la vale
câinele a tăcut, face o pauză să-și tragă sufletul
eu am spus ce-am spus ca să nu spun altceva
în fond pe nimeni nu interesează nici una nici alta
soarele îmi strălucește în fereastră, fericirea de afară e la locul ei
pe fb am văzut niște chestii frumoase cum numai în vis...
mă deghizez în poem, ies și încui ușa sufletului
pe dinafară.

sâmbătă, 5 octombrie 2019

uneori mi se pare

Uneori mi se pare că m-am născut de două ori, dar nu e vorba de venirea în lumină, ci de întuneric. Era pe la sfârșitul toamnei, prin noiembrie, când timpul își mătura clipele în mormane de foșnet, iar vântul încerca să-și țină cărarea printre frunze și fulgi. De unde știu? Nu știu, contez pe intuiție. Eliberarea mea a durat cât drumul unei frunze spre pământ: o fărâmă de cântec. Am simțit frigul cosmic, am presimțit anotimpul de gheață de pe alte planete, am suprasimțit eternitatea. Și m-am întors de unde plecasem - în întuneric. Au trebuit să treacă mai multe timp-spații până când natura să-mi facă semn cu degetul și să-mi spună: acum. M-am uitat prin telescop - era iulie, vară, grădina bunicii era plină de flori multicolore și parfumate: trandafiri mărunți, regina-nopții, astre, heliopsis. Mai târziu aveau să vină daliile, crizantemele, gura-leului... Și atunci hop și eu într-o floare ca Degețica lui Andersen! În lumina soarelui, unde nu există frică iar lumea se vede până departe. Colac peste pupăză, întâmplător, bunica mi-a ales și nume de lumină. Nu știa ce înseamnă, dar îi părea ceva deosebit, fiindcă numai pe fata popii o chema Lucia.
Cu timpul am aflat că omul nu poate fugi de întuneric așa cum îl taie capul, mai ales seara și noaptea când bunica aprindea lampa să mai facă o mămăligă, o papă cu horcegi, mâncam apoi stingea lampa pentru că nu avea bani de petrol. Eu citeam pe ascuns, cu lanterna, sub cojocul de oaie în care mă înveleam bine să nu se vadă lumina. Nu m-au prins sau poate nu au vrut.
Dar cum, cum să fi fugit de întuneric când mă întorceam singură da la cinematograful sătesc, pe la ora 22 seara, după ce mă uitasem la „Planeta maimuțelor”? Teama de atunci o simt în suflet și acum: era noapte întunecată, fără lună, fără stele, aveam de mers 1 km pe șosea(trotuar), pe sub stâlpii cu becuri oarbe, gălbui, apoi încă un km pe deal în sus. Înaintam pe bâjbâite, mă țineam de garduri, săream pârleazul la nimereală. Și mi se părea că filmul continuă în jurul meu, că din tufe mă pândesc maimuțe gata să mă prindă și să mă bage în cuști, să mă taie pe viu! Acesta a fost întunericul spaimelor.
Dar mai există unul: întunericul vesel. Tot la întoarcerea de la film, de data asta împreună cu bunica, mai devreme și după ce văzusem comedia „Cazbor”. Era vorba de rivalitatea dintre două echipe de basket și de un meci la care echipa „bună” își lipise de tălpile tenișilor cauciuc zburător. Jucătorii erau mici de statură, dar săreau 2 metri în sus și intrau în coș cu mingea în brațe. Echipa rea făcuse destule măgării și merita o pedeapsă pe măsură. Bunica a râs atât de mult și a tropăit pe podele, încât și-a rupt cataramele la pâslari, iar eu era să cad pe spate de pe banca de lemn, fără spătar, pe care stăteam toți înghesuiți în jurul unei sobe de tablă fumegândă și cu efect de frigider.
Întoarcerea acasă mi s-a părut o călătorie exotică, soarele tocmai apunea și colora cerul în portocaliu, roșu, zmeuriu și violet, stelete sclipeau una câte una, așa că dealul l-am urcat în zbor, de parcă am fi avut și noi cazbor la papuci.
Unde sunt acum? Între cele două întunericuri ca într-un leagăn și mă tot ridic în vârful picioarelor să văd vreo lumină, undeva, pe cer sau în ape, în poezie sau în realitatea de afară. Sunt tentată să mă întorc în grădina bunicii, să mă fac mică de tot și să mă culc într-o floare de regina-nopții, să adorm, iar valurile parfumului ei să mă poarte departe...