filmul de ieri la tv pe scurt

femei îmbrăcate în rochii de altaz (ca în anii 30)
bla-bla-bla într-o casă baroc
cu niște domni în frac, cu papioane
(era vorba de o crimă)
toți fumau cu țigarete lungi
unul ținea un cățel în brațe. apoi s-au așezat
la o masă plină de sfeșnice cu lumânări aprinse
și bla-bla-bla între ei
domnul cu cățelul s-a indignat
a trântit șervețelul pe masă și a părăsit încăperea
cineva a întrebat unde-i Ruppert
am stat cu sufletul la gură să aflu cine-i Ruppert
și unde-i. o femeie în rochie aurie a leșinat
alta s-a retras în budoar
și și-a pus felii de castraveți pe ochi
bărbații au trecut în biblioteca plină de cărți și întunecată
ca un tablou de Rembrandt
au băut ceai cu un inspector de poliție
cu lapte? fără lapte? s-au întrebat unii pe alții
slugile bla-bla-bla în spatele ușilor
despre un membru al familiei
omorât de două ori: și ca viu, și ca mort -
a doua oară cu un cuțit
bla-bla-bla detectivul amprente indicii
nu s-au mișcat din fotolii (umorul englez e subtil)
cineva a sunat, femeia cu castraveții pe ochi a ieșit
și a spus unei fete
muncitoare în fabrica lor
să nu scoată o vorbă.

oțet din miere de albine

ce fac pensiile mici când vine frigul:

dacă au abonament gratuit, iau cu asalt autobuzele eco
(în care e mai cald decât în metrou)
și-și flutură izmenele prin tot orașul
(așa a zis un bătrânel haios).
dacă nu le dor prea tare picioarele,
pensiile mici vizitează muzeele numite supermarketuri
și admiră alimentele de primă necesitate, precum:
oțet din miere de albine,
ulei de nuci, tagliateli, pesto,
stridii injectate cu antibiotic, fructe OMG șamd
în sfârșit se hotărăsc să se răsfețe
cu o pâine redusă 50%
o cutie de iaurt contrafăcut cu apă și făină
și-un loz de răzuit.
unele pensii mici, dar neînfricate, mai șterpelesc
câte un salam cu multe E-uri
sau o ruladă cu marmeladă.
de obicei Big Brother le înhață
și le bagă la zdup în cămăruța din spate
(unde ce se întâmplă nu știu)
la raionul de cafea și prăjituri am văzut o băbuță
care a ascuns în buzunarul paltonului tot zahărul
pus la îndemâna clienților
vânzătoarea s-a uitat la ea,
eu m-am uitat la vânzătoare
băbuța s-a uitat în altă parte
și filmul a finit cu happy-end.
la casă pensiile mici oftează
când văd ce au pus alții pe bandă
(de la prostie în sus, zic eu)
plătesc cu bani mărunți și ies
ușoare, plutitoare ca fluturii de lampă,
se risipesc care-ncotro prin stații

din ciclul inexistent „Poezii de modă nouă,/ fără unt și fără ouă”

despre bunica și sensul vieții

nu-mi place să mă uit la vitrine,
nu cumpăr nimic inutil, nu intru în mall-uri
(decât pentru a folosi WC-ul, uneori)
bunica
a venit odată la Sofia
și a rămas perplexă în fața unei vitrine
plină de mărfuri absurde:
pești de sticlă cu gura căscată, podoabe,
o măsuță în formă de elefant(pentru telefon - ea nu avea telefon),
flori artificiale(versus livezile pline de flori vii de acasă)
dacă-ți pui capul, tot repeta, dacă-ți pui capul
se termină banii. bunica n-a avut bani niciodată, conta
pe laptele dus la lăptărie și pentru care primea
vreo 300 lei pe lună plus cartele pentru făină de mămăligă
și hârtie igienică de carton, combinată obligatoriu
cu o lingură pentru încălțat (de plastic negru și cu cap de cal)
i-am cumpărat costum de catifea, prăjituri, înghețată,
un batic de cașmir, pantofi și o bluză
de culoarea cenușei de trandafiri.
dar ea continua să ofteze după măsuța în formă de elefant
și după alte abțibilduri fără noimă
vedea în ele ceva tainic și inexplicabil
care semăna cu sensul vieții
care semăna cu sensul morții
l-ar fi cumpărat, dar nu-și putea permite
iar eu nu dau bani pe prostii
așa că a plecat
în satul ei,la casa ei
și apoi mult, mult mai departe...

Despre licurici

Podul peste toate s-a dărâmat,
a venit frigul și l-a luat.
Când e frig emoțiile se contractă,
se fac firimituri și le ciugulesc vrăbiile.
Am epuizat toate planurile de rezervă,
poezia și teoria chibritului
din care am aflat că sufletul meu se mută
dintr-o hologramă în alta.
Scriu fără emoții, la lumina ploii de noiembrie
a frunzelor și a eului meu liric.
Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare,
se așează pe scaun într-un colț mai întunecat
și îl așteaptă pe Godot,
despre care Beckett spune că nu există.
Din solidaritate cu scenariul,
și eu tot pe Godot îl aștept.
Sala de așteptare pare a fi o camera obscura,
iar scrisul un licurici.
Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie.
Își caută sufletele pereche
și uneori chiar le găsesc.
Culoarea violet e un pod peste frig.