clandestin

și azi aștept, ca întotdeauna, la aceeași graniță 
de neatins.
absurdă. indescifrabilă.
lăsată la voia întâmplării. 
fără control. fără nimeni.
încerc
să trec dincolo
uneori reușesc. apoi mă întorc și îmi spun:
mâine, cu orice preț!
deși nu există un preț
deși nu există un mâine
am bagajele doldora de toate nimicurile lumii:
trecut, viitor, niciodată, mereu
abia îmi trag sufletul - nimeni
aștept până se întunecă. revin. mă pierd
mă întreb dacă nu cumva am trecut
în mod clandestin
altundeva
și ce mai urmează de acum încolo
și dacă are vreun rost
deși nu există un rost
deși nu există

o graniță.

moartea, draga de ea

acum câteva ore, la coadă la aprozar
am văzut moartea, cumpăra mere
nu, n-am confundat-o cu altcineva, o știu bine
are același înțeles de-o veșnicie, iar în ultimul timp
o arată mereu la tv.
am privit-o pe furiș: era frumoasă
în veșmântul ei de iarbă verde, presărată cu flori
avea trăsături fine, aristocrate
și mirosea a ploaie și a pământ reavăn.
o minunăție de moarte! mi-am spus
ce-ar fi să-i cer un autograf, doar n-o văd în fiecare zi
deși trăiesc în capitală și întâlnesc tot soiul de vedete
nu, n-o văd în fiecare zi, iar pentru unii
se arată o singură dată în viață.

dar în aceeași clipă moartea, draga de ea
s-a uitat la mine peste umăr cu ochii ei negri ca noaptea
și m-a amenințat cu degetul:
păstrează distanța!
de uimire mi s-a tăiat respirația:
mi-a citit gândurile prin telepatie
sau între mine și moarte există ceva mai aparte
dincolo de timp și de spațiu? ah, nu, imposibil!
neverosimil, și totuși...
dar în aceeași clipă a răsunat un tunet puternic
cerul s-a acoperit de nori și-a început o aprigă furtună!
de jur împrejur s-a făcut întuneric
și moartea a dispărut! 
ca la circ, ca pe scenă
ca într-o scamatorie 
banală

păcat...

ceilalți nu

sunt pregătită pentru orice, nu mă tem, nu am ce pierde
(relativ, iară nu absolut) 
nefericiții sunt pregătiți pentru toate cataclismele planetare
ceilalți nu.
și de ce aș fi nefericită? nu am un motiv important
doar farafastâcuri existențiale, reziduuri de nefericire.
așa sunt eu, așa mi-e steaua și măseaua
așa mi-e ADN-ul primit de la strămoși
mama lor de strămoși!
aș vrea să-i iau la bani mărunți, să aflu cine m-a adus în halul ăsta
mereu sunt nemulțumită, mereu vreau altceva
mereu alerg după orizont și după nemărginire
să nu mai vorbim  de suflete pereche sau de emoticoane cu inimioare
roșii violet portocalii
de poezii verticale, pasiuni orizontale, bla-bla et caetera
dar asta este - sunt neînfricată, mă aflu mereu în conflict
cu ceva indefinit și intraductibil
pentru că traduttore - traditore
îl las așa, cui îi pasă
pierd lupta, dar nu și războiul
continui
să fiu pregătită
pentru altceva
altundeva
altfel.

ceilalți nu.

stay home

mă plimb, încerc să mă relaxez
nu e bine, risc (îmi spun)
mă plimb repede
risc repede
mă relaxez repede
o pisică sub un corcoduș în floare se uită uimită la mine
nu atingeți animalele. nu puneți mâna pe mască
îmi ridic mâinile ca pe niște aripi, deasupra primăverii
fără nimeni
nu ating nimic
asta am făcut toată viața, am planat la distanță de alte ființe
și acum planez pe fb printre ființe îndepărtate
mă protejez.
deschid o altă dimensiune, un univers paralel în care nu cred
(e mai sigur să deschizi universuri în care nu crezi
cele în care crezi sunt închise sau au dat faliment)
pentru că trebuie să merg undeva 
stând acasă
uneori nu știu ce înseamnă acasă
mă rătăcesc în mine
mă pierd
dispar

Je ne sais...

Nu știu.
Ce să fac cu mine?
Să alunec spre tine
ca un fluviu în mare?

Să ies din maluri
acoperind distanțele?
Să devin apă stătătoare?

Sau ocean primordial
unde viața
încă nu s-a ivit.

Prin vid
să plutesc spre tine?

Să cad -
cenușă fecundă -
pe-o altă planetă
unde apa așteaptă
un atom de iubire?

Nu știu.
Nu pot să m-opresc.
Continui spre tine.

Ma doare.
Mi-e bine.
De la un mal la altul
tulburată de tine.

Si-aș vrea
un corp de femeie să fiu.

Dar uite-mă fluviu
spre tine.
Nu știu.

2003 (de pe vremea când scriam fără a spune nimic)
***
Je ne sais.
Que faire de moi?
Couler vers toi
comme un fleuve
vers la mer?

Déborder?
Couvrir les distances?
Devenir eau dormante?

Ou l'océan primordial
où la vie
est absente?

A travers le vide
errer vers toi?

Tomber -
cendre féconde -
sur une autre planète
où l'eau attend
un atome d'amour?

Je ne sais.
Je peux pas m'arrêter.
Je continue.

Ca me fait mal.
Ca me fait du bien.
D'un rive à l'autre
troublée par toi.

Je voudrais avoir
un corps de femme.

Voici le fleuve.
Je ne sais pas.

Je suis allée

Je suis allée au marché au café
et j'ai acheté du café, pour toi, mon amour.
- Ați deschis deja? - am întrebat proprietarul, un munte de om,
în timp ce mă jucam cu clopoțeii de vânt agățați de tavan
și ascultam cum sună: zglobiu sau solemn, ca niște talăngi.
(Sună a liniște și a depărtare, mi-am spus.)
- Dacă nu deschidem, ce să mâncăm, clopoței chinezești? 

Je suis allée au marché aux fleurs
să cumpăr lalele roșii, ca cele din poezia Sylviei Plath.
- Ați deschis? 
- Da, dar avem doar mușcate englezești în ghivece.
- Sunt capricioase, - refuz eu - thank you.
Je suis allée au marché aux oiseaux
să cumpăr un pui congelat, dar am renunțat
(era prea congelat, mon amour).

Et puis je suis allée au marché à la ferraille
să cumpăr un filtru pentru robinet.
Et puis am făcut calea-ntoarsă
și m-am mirat văzând că magazinul
de haine de lux, cu pereți de oglinzi,
magazinul în care nu intră nimeni,
nici măcar un virus cu coroană pe cap,
e și el deschis, deși nu are rost,
pentru că nici personalul, nici manechinele,
n-au mai mâncat nimic de o sută de ani,
mon amour.

altundeva, altfel

Fizicianul Brian Cox spune că Universul se deplasează dinspre ordine înspre dezordine, că în Univers, cândva, era mai multă ordine. 
Dar lumea? În lume n-a fost ordine niciodată, nu pe deplin. 
Istoria e un șir de războaie, în Evul Mediu ciuma a omorât o treime din populația Europei, în natură nimic nu este în deplin echilibru.
Când venim pe lume ne despărțim de întuneric și ne unim cu lumina?
Ne despărțim de praful cosmic sau de un gheizer de pe Encelad și ne unim cu apa, cu aerul, cu iarba și cu pădurile?
Când părăsim locul natal ne despărțim de noi înșine și ne unim cu  altcineva, altundeva, altfel?
Când părăsim viața ne scurgem în pământ și ne unim cu umbra? Cu Universul din care am venit?
Aș vrea s-o pot vedea, această tainică umbră fără chip, aș vrea să fie un cântec, dar nu un cântec de lebădă, mut.
Cine este?
Ce vrea?

Pantomimă cu sentimente perfecte

Poemul acesta va fi pentru tine
(am vrut să-l trec la personale, dar îl las așa impersonal)
tu, care nici măcar nu știi limba română
tu, care mîine nu-mi vei mai spune princesse
nu-mi vei mai scrie mesaje de amor
în fiecare dimineață la ora 8 CET
cînd îmi beau cafeaua cu smîntînă praf și mănînc o banană
la noi mai ieftină decît în Africa pentru că facem parte

din țările lumii a șaptesprezecea și cîinii vagabonzi
latră toată noaptea la alți cîini vagabonzi
deci îmi iau doza de cafeină calciu și hidrocarburi
în timp ce devin un proroc nefast
ceva mă trage de limbă, de gînduri, de înțelepciunea veacurilor:
Ca să fii tare fii singur
En amour il faut toujours un perdant
Tot începutul are și-un sfîrșit
E prea frumos pentru a fi adevărat
și tot așa între filozofie și estradă
Poemul e pentru tine

am ajuns pe la mijloc și încă n-am spus nimic
păsări colibri îmi ciugulesc polenul de sub unghii
mierea amăruie a cuvintelor se face tot mai greu
măcar că mă joc de-a poezia
pantomimă cu sentimente perfecte și titlul Nu trageți în mim
acum cînd încă mai ești jumătatea mea ideală
așa cum Geneva e alternativa ideală a Sofiei
pentru că acolo nu sînt cîini vagbonzi
și fiecare piatră de pavaj merge regulat la dentist

Ai ucis balaurul nemilos și schivnic al realității
m-ai salvat ești responsabil de soarta mea
cere-mi mîna și jumătatea stîngă a corpului, inima
tot i-ai scos tu ghimpele și l-ai teleportat pe-o stație cosmică
să vadă omenirea cactus în stare de imponderabilitate
Prin tine-mi pot imagina cealaltă față a lunii
în căușul palmei îmbălsămată Marea Liniștii plină de pești

Poemul acesta va fi pentru tine
orizontul mă strigă în amprenta pasului tău
pelerinaj volatil, blîndă fata-morgana
Azi cînd încă mai ești
punctul terminus al globulelor mele roșii
cînd prin tine văd jumătatea nescufundată a Atlantidei
și uit unde-i liniuța de unire în limba mea maternă

Am terminat, nu pun punct ca să-mi mai dau o șansă
poate că mîine dimineață la ora 8 CET...

10.07.2004 16.30 h

despre neiubire

neiubirea este o respirație amplă
tot aerul de pe pământ e al tău
dar nu te mai salvează de soarele alb al pustiului
nici de noaptea polară
nemaiiubind, până și poezia te părăsește, pleacă de la tine
și nu se mai întoarce oricât a-i ruga-o (mint?)

poezia este implacabilă pentru că știe ce-i chinul
trecută prin sete și secetă, prin ploi și zăpezi
prin întuneric și cea mai orbitoare lumină
poezia este un eschimos prins între ghețuri 
fără un pește, fără o flacără palidă
însă rezistă cumva inexplicabil
până la primul răsărit
până la ultima moarte

poezia are nouă vieți și nouă neiubiri
așa cum neiubirea are nouă morți 
și tot aerul de pe pământ
curat ca lacrima