miercuri, 30 octombrie 2019

sfere

sufletul e o sferă care-l conține pe om
nu cred în el (în suflet, în om)
îl ating cu vârful degetului, îl sparg
- explodează -
acum alerg printre atomii lui, încerc să-i prind, luminează
ca niște licurici în întuneric. și totuși, nu cred
în nimic
sau poate doar în lărgirea universului
interior
după imensa desfrunzire de toamnă
spațiul golit nu ne mai recunoaște
ne îndepărtăm unii de alții, căutăm altceva
pe altcineva
am ajuns foarte departe. licuricii mă trag după ei
în suflet, în om

marți, 29 octombrie 2019

alții, identici

dragii mei dragi (sau nedragi, asta este)
de unde până unde, de ici până colea
nesinceri chiar și când spunem: condoleanțe
sau ce faci: bine. atât de obosiți
cum numai în somn sau în moarte
atât de alții, atât de identici. știu
că priviți printre gratiile unei colivii pline de păsări
și încuiate
cu
șapte lacăte de antimaterie
vor exploda la atingerea cu.
vom exploda
vom rămâne întregi
ne vom pulveriza.
vom rămâne întregi
noi fără noi
atât de nesinceri. știm
dar degeaba. preocupați
de ceea ce credem că știm
alunecăm unii pe lângă alții
de exemplu eu tocmai am alunecat pe lângă cineva
în timp ce alții au alunecat pe lângă mine
ca pe un imens patinoar al singurătății de gheață.
și acum ce facem? cădem. ne spargem capetele
unii de alții
ne servim condoleanțe.

nicăieri, undeva

mă interesează doar poezia. nimic altceva.
restul e fals fals fals
chiar dacă fac poze, ele sunt o altfel de poezie
de fapt eu nu fac poze, neliniștea mea
e o apă abstractă
cu imagini ca niște pustiuri
cu pustiuri ca niște poeme
pe care nimeni
pe care, o, doamne, pe care -
nu mai spun, nu spun, ce să spun?
mă interesează doar vocile poeziei
o, doamne, și promisiunea, și cei
care nu pot respira
un aer antipoetic. dar unde sunt ei
unde sunt eu
nicăieri sau, poate, undeva
ei tac și se îndepărtează cu fiecare
poem
scris
sau nescris, rătăcind
printre ființele
antipoetice
...
unde?

nici măcar

nu-mi place poemul, ce să fac, nu m-a prins
(iar pe mine mă prinde la iuțeală încă din primele versuri)
e narativ, fără metafore. dar
deși se spune că un poem fără metafore este el însuși o metaforă
nici măcar metaforă nu simt. poate se ascunde pe undeva
prin colțurile întunecate ale cuvintelor.
renunț. caut alte poeme, de alți autori sezoniști. le citesc
prin ochelarii aburiți, prin ceață și printre lacrimi - nu.
nu e nimic tragic la orizontul poetic
nici măcar trist, nici cu miros de ceapă tăiată. plâng
pentru că totul e o mare muțenie
ah, da, poate că în spatele muțeniei se află întunericul
în care se ascunde poezia, iar eu nu cunosc limba semnelor
mimica gesturile tăcerea lumina
citesc și plâng și
îmi imaginez invizibilul.
mă tem să-l privesc
să nu se destrame
poemul

despre Eduardo

dacă m-aș putea îndrăgosti
m-aș îndrăgosti de Eduardo Galeano
așa mort cum e.
(păcat că a fost câinar - eu sunt pisicară
a fost - eu sunt)
chipul lui B&W emană ceva -
un cataclism
fascinant
o îmbrățișare
aproape hipnotică.
și care
continuă
dincolo de moarte.
nu-mi pot explica -
ce nu-mi pot explica?
nimic.
uneori asta înseamnă absolut totul.
absolut viață. absolut moarte.
dacă.
dacă iubirea ar fi o explozie
o întrebare
quasi-retorică.
sau un răspuns.
dar nu e.

vineri, 25 octombrie 2019

despre politica poetică

am descoperit un poet imens
mie necunoscut dar recunoscut.
așa spune critica despre -
mă bucur, caut poeme - nimic.
nimic decât un lung interviu, încăpător, fascinant
fără decepții, fără mizerii, cu multă politică bună
trecută prezentă viitoare
cu dizidenți președinți șantiere. vreau să citesc un poem
scris de poetul recunoscut - niciun poem.
doar critică - un vârf de cuțit de ego poetic
moarte
și
nemurire
dar nu știu cum moare
și cum se transformă în nemuritor
poetul cu livrare gratuită
poetul imens
epuizat
și indisponibil.

număr și deznumăr

în vâltoarea cearșafului, noaptea
pe o mare învolburată ca un poem căruia
nu-i pot alcătui un sfârșit
salvator, impecabil
insomnia mea numără pe degete
morții din scară, sunt mai mulți
decât degetele, îi înghesui pe o corabie imaginară
cu pânze umflate de vânt
și le dau drumul
în larg
apoi sunt foarte foarte îngrijorată
de soarta lor
nu adorm până la ziuă deși
am înghițit câteva hapuri
și noduri amare
renunț la morți, încep să număr oi
sunt negre și multe, mai multe decât
minutele nopții, într-un șir nesfârșit se îndreaptă spre cer
dar unde, unde se duc, spre ce anotimp verde sau alb
spre ce prăpăstii le îndeamnă numărătoarea mea
interminabilă. sunt
foarte foarte îngrijorată, le deznumăr, le
aduc înapoi
încep să număr altceva nu știu ce
pietre ca niște gânduri
gânduri ca niște pietre