Când mă apropii de
fereastră, când intru în colivia asta fără gratii, mă simt ca o pasăre, învăț
să fiu o pasăre galbenă care mimează Oda bucuriei în fața unui megapolis
suspendat în aer. Galbenul e culoarea soarelui, a păpădiilor, a lucrurilor
vesele și superficiale în sensul bun al cuvântului. Căci hai să nu fim prea
grei la cântar... Poate că și teatrul absurdului e galben, nu știu, deși se
joacă și în mine, pe o scenă iluzorie, întunecată, iluminată doar de ochii
galbeni ai pisicilor negre stând de veghe în spatele cortinei, gata să mă înșface la
prima mișcare greșită, la prima replică improvizată, nu din scenariu, nu pe
măsura Patului lui Procust.
Sunt o pasăre deci, dar nu pot fi cucul din
ceasornic, nu pot repeta la ore exacte: cu-cu, cu-cu, cu-cu... Și dacă nu pot,
ce-aș căuta în ornic? Mea culpa... În general locuiesc în realitate, am două
case, două direcții posibile, două perechi de pantofi și mai multe peisaje
accesibile în care mă plimb când e cald și frumos, când soarele, proprietarul
de umbre, își face un puzzle multicolor din tot ce are la îndemână: copaci,
ramuri, flori, oameni și lighioane. Ferestra e ceva contrafăcut, o copie a
realității, o călătorie în locuri îndepărtate, o farfurie zburătoare printre
universuri mari și mici. O lecție imensă despre imensitate, despre Pisica lui
Schrodinger și multe alte istorii posibile...
Să ne bucurăm, așadar...
