cv

eu sunt din cei care aruncă totul până nu mai rămâne nimic
primăvara arunc iarna, la sfârșitul toamnei arunc vara
în fundul pământului, în întuneric
chiar și aici stau pe mal și dau drumul la frunze pe apă
unele se întorc și sar contra curentului ca niște pești zburători
altele se revarsă în marea cea mare și necunoscută și își văd de plutire
arunc și lucruri pe care le iubesc, dacă ele nu mă iubesc pe mine
(nu vreau să fiu fanul nimănui)
fotografiile din tinerețe nu mă mai iubesc, s-au obosit să tot insinueze ceva
la plus infinit în alb-negru
poeziile au obosit de atâta nescriere și s-au topit în uitare
am aruncat discuri, haine și cărți care nu mai înseamnă adevăr pentru mine
și pe care, privindu-le, nu pot respira
sertare pline de obiecte mărunte, anaerobe și fără sens
tablouri, pahare, bibelouri, muzee întregi de trecut - nu mi-au plăcut niciodată muzeele și nu intru în ele (dar soțul, odată intrat, nu mai iese)
amintiri, iluzii, mări subterane - pentru că totul nu mai înseamnă nimic
mi-a mai rămas doar clipa de față și câteva scrisori de la bunica
scrise îndelung și cu litere strâmbe, pline de tristețe și de așteptare
mi-a mai rămas o casetă cu vocea fiului când era mic
(îl învățasem să recite iepuraș-coconaș, iar el nu știe românește)
mi-am mai rămas eu însămi - ce să mă fac, unde să mă pun
simt cum îmi vin prea mult și prea departe
iar până departe nu pot să ajung

și Hulio!

ce poate spune un nebun vorbăreț unui public blazat și obosit
și care n-are timp să-l asculte. nu are timp? eroare! poate fi o experiență de creștere sau un respiro ca o avalanșă spectaculoasă și răcoritoare.
deci relatez:
într-o zi la Podul cu lei(de ce ”cu lei” nu știu, doar suntem în Bg, nu în Serengeti)
așteptam autobuzul 404, era înghesuială, lume multă, nebunie de urbe cu infrastructura subțire și populație groasă, venită de dincolo de barieră(unde și-a lăsat una-alta)
când am auzit un șuierat puternic și am văzut o femeie cu un fluier de arbitru la gât
avea cam vreo 40 ani, era brunetă, arătoasă și plecată bine cu sorcova aiurea
cum oprea un autobuz, cum fluiera, se repezea la ușa din mijloc și striga spre interior:

- ce s-a schimbat? nimic. vin alegeri noi cu aceleași mutre vechi
pe ziduri, priviți, ăla ăla ăla(le spunea numele) - o scurtă pauză - și Julio(se citește Hulio, ea știa), pentru că îi căzuse ochii pe un afiș cu Julio Iglesias
de atunci, de câte ori vorbim aprins cu soțul despre ceva important, la sfârșit adăugăm: și Hulio!
dacă am zis: și Hulio!, înseamnă că e o chestiune de viață și de moarte
- dar la Eurovision cine ne reprezintă? SM, o c.... măritată cu tatăl, apoi cu fiul(bine că n-a pomenit și Sfântul duh) ca în serialul cu Sally Spectra
- dar la tv cine-i prezentatoare? AS, angajată de soțul ei mafiot care i-a cumpărat cizme de piele naturală nr 37
(aha, deci eu nu-mi pot găsi un mafiot pentru că port nr 38?!)
- pe mine mă iradiază electronic de la supermarketul Billa din microraionul 3, au distrus psihicul fiului și nu pot ieși pe balcon. cei de la primărie mi-au spus să mă mut în microraionul 2, dar eu nu sunt tip de periferie, să se mute Billa în raionul 2
autobuzul 404 a sosit și mi-a părut rău că mă despart de izvorul ăsta nesecat de distracție și informație sistematizată și analizată
de un creier cu cerințe speciale...
am numit-o uraganul Catrina
aș vrea să știu ce a mai spus. haide, s-auzim numai de bine!
și... Hulio!

dincolo de dincolo de suflet

mă pregătesc să arunc gunoiul
e seară(sau dimineață), un timp fără timp, al nimănui
își mătură trotuarele pustii până la os
până de partea cealaltă a pământului
unde oamenii umblă cu capul în jos,
zilele și anotimpurile trec invers
dar nimeni nu știe și toți dorm liniștiți
înveliți în întunericuri negre de mătase.
în timp ce noi, ceilalți copii ai planetei, nu dormim niciodată
blocurile noastre de beton armat sunt pline de greieri și de insomnii
de lupte inutile cu cele două realități: cea dinafară
și cea dinăuntru, înfipte amândouă în prag
ca niște cruci de fier, prinzătoare de fulgere
în vârful unui munte singuratic
buleversați alergăm dintr-o parte în alta
a emisferei noastre învăluite în melancolie
să punem lucrurile la punct, să punem sufletele pe cântar
de-o parte, iar de cealaltă - pietre(sau poeme).
apoi alegem pentru fiecare suflet câte o piatră(sau câte un poem)
și ne lovim reciproc (până la os)
până dincolo de dincolo de suflet.

(nu nu nu nu, asta nu e lirism, ci doar un semn de carte, banal, topindu-se încet la soarele comun)

totuși, e seară, amurg sau crepuscul, ar putea fi frumos
ca într-o fotografie de la National Geografic.
dar se impune să arunc gunoiul, și anume: coji de harbuz
poezii mototolite, sertare golite, peretele de nord al apartamentului
un puzzle albastru cu o corabie cu pânze în vânt
plutind pe o mare agitată, albastră și plină de valuri
(pentru că lipsesc două piese, doar două, pierdute de mine)
îmi pun cheile în buzunarul pantalonilor scurți
îmi pun inima în buzunarul stâng al cămășii în pătrățele
exact acolo unde-i este locul.
mă uit înapoi în poem: nu nu nu nu, nici urmă de drum
nicio urmă pe drum
între cele două emisfere