memento mori

trebuia să se întâmple ceva
pentru că lumea e dusă rău cu pluta la vale
și înghite, înghite, înghite
cer și pământ
pasărea își face singură cuibul doar cât să încapă în el
fiara își sapă vizuina la rădăcina unui copac
căprioara se culcă în ierburi
un gândac se mulțumește cu o gaură în pământ
dar omul vrea palate peste palate
doar pentru sine și progenitură, înghite
pământul și cerul cu ploi acide cu tot
cu gaura de ozon. înghite planeta și nu se mai satură

trebuia să se întâmple ceva și nu se știe
nu se știe dacă...
dacă nu se va închide cerul
dacă nu se va deschide pământul
dacă nu-și va scuipa natura otrăvurile
peste animalele nevinovate
poate da, poate nu
dar nimic nu e la locul lui pe planetă
totul e întors cu capul în jos
omul înghite lumina cu viteza luminii
„să se facă întuneric, zise omul,
și întuneric se făcu”

dar nu. mai avem o șansă. mai avem multe șanse
nu mâine. acum.
trebuia să ne spună ceva:

memento mori

salvează-te nicăieri

15 minute după ora permisă, afară, vie 
și neamendată - eu, era cât pe ce!
mă întorc de la o plimbare hibridă și pseudo-artistică
plătit easypay, cumpărat săpun lichid de calendula
o cutie de rukola, ieftină, pentru că e made in Italia
și un pachet de spanac, ieftin, pentru că vine din Spania
pozat pomi în floare, cam jumuliți și fără albine
(dar le adaug eu virtual)
și în timp ce îmi spăl masca(albastră și cu o albină pe nas,
cusută de mine la mașină)
am brusc o premoniție despre viitor(că mă tot întrebam
cum o fi lumea, viața și realitatea după o mie de ani):
stă pe prispă la soare și ne așteaptă un viitor virtual
vom face tot ce ne trece prin bostan - virtual
vom vegeta virtual, ne vom reproduce virtual
și chiar vom muri virtual. ura, suntem salvați! (virtual)
fiind iute la scăfârlie, însă, realizez imediat:
dar dacă ne va ataca un virus virtual?
un vierme, omidă, cal troian virtual?
dacă ni se impune carantină informatică?
și încă n-am murit informatic?
pe unde scoatem cămașa, pardon, masca anti-reflex?
ce ne mai rămâne, unde ne-am putea salva?
într-o hologramă?
pe o exoplanetă virtuală?
nowhere
nulle part
nicăieri?
?

poem cu mască

plictiseală, pustiu, mă uit la tv, ce să fac
văd virusul, frumos
ca o floare exotică
sau ca o bijuterie (așa arată mărit, aviz artizanilor)
nimeni în realitate, toți s-au retras
în timpul lor interior (dacă posedă unul)
timpul interior e materie fină, plutire
eu trec pe alături, încerc să consolez o ființă tristă și foarte îndepărtată
care a fost, cândva, nemiloasă cu mine
(este și va fi, presupun, dar poate greșesc)
să las durerea să treacă neobservată
oricum, se va vindeca
oricum, nu reușesc
o ființă făcută din tăceri și din strigăte
mă așez lângă ea în gând, n-o ating
e capricioasă ca o pisică din iad. o las
să-mi simtă prezența, să intre ea singură 
în liniștea mea de primăveri ninse
dar nu se întâmplă nimic, renunț, plec altundeva, foarte departe
fără să fac o mișcare, un gest
mă așez lângă o neființă
care a fost generoasă cu mine (cândva, of course)
e veselă, nu mai are ce pierde
neființele sunt pozitive și au simțul umorului
durerea s-a destrămat ca fumul, ca ceața, ca o ață putredă
o las să-mi simtă absența, să intre în neliniștea mea 
e bine așa, poemul e satisfăcut
închide tv-ul
își pune masca și iese afară bye bye

o babă din scară îl vede și strigă de la trei metri distanță:
- de ce porți mască, nu te ferește, virușii zboară prin aer!
- da, știu, tocmai am trecut pe lângă un roi, dar  nu m-a agățat
eu sunt neființă
- pe noi dumnezo ne ferește!
- da, dar acum e ocupat să ferească Italia, iar pe vremuri a fost ocupat să-i ferească pe cei arși de vii în lagăre
(a intrat în ascensor, pa)

belți

am observat că în ultimul timp
văd mai mult decât văd - în natură
pentru că în rest nu prea văd, literele își schimbă locul
și fac anagrame, cuvintele se lipesc unele de altele, speriate
pagina o ia razna în cosmos, se urcă în satelit
și mă lasă cu degetul în aer și cu ochelarii pe nas
nu știu până când, dar tot mai scriu una-alta, mă corectez
șterg, fac curat printre rânduri
poemele au multe de spus, dar au și mai multe de tăcut
de belți ce să mai vorbim - sunt doar apă murdară cu poze
le răsfoiesc, lumina și întunericul inventează o poveste
ca în filmele mute
uneori cântă jazz în muțenia lor, adică improvizează imaginea
în ritmul ploii și al vântului. astfel ajung la mister
îl întorc pe-o parte și pe alta: nimic
ce-ai văzut? nimic. ce faci? nimic.
tac și ascult
cum vine pe lume
nimicul

profil

nu mă cunosc, nu știu cine sunt
poza mea de profil e doar o formulă de fizică cuantică
par serioasă, dar surâsul meu e acolo undeva
amar și dens ca noaptea
întunecat, îndepărtat și lent
orașul natal? vin din lumi fără nimeni
vin singură ca ploaia și caut
un adăpost de mine însămi, o flacără
motto: ceva se întâmplă
lipsește ceva
uneori e prea mult
nu știu, nu pot rezolva ecuații, mai ales când
sunt făcute din fluturi cu o singură aripă
nu știu cine sunt