uneori mi se pare

Uneori mi se pare că m-am născut de două ori, dar nu e vorba de venirea în lumină, ci de întuneric. Era pe la sfârșitul toamnei, prin noiembrie, când timpul își mătura clipele în mormane de foșnet, iar vântul încerca să-și țină cărarea printre frunze și fulgi. De unde știu? Nu știu, contez pe intuiție. Eliberarea mea a durat cât drumul unei frunze spre pământ: o fărâmă de cântec. Am simțit frigul cosmic, am presimțit anotimpul de gheață de pe alte planete, am suprasimțit eternitatea. Și m-am întors de unde plecasem - în întuneric. Au trebuit să treacă mai multe timp-spații până când natura să-mi facă semn cu degetul și să-mi spună: acum. M-am uitat prin telescop - era iulie, vară, grădina bunicii era plină de flori multicolore și parfumate: trandafiri mărunți, regina-nopții, astre, heliopsis. Mai târziu aveau să vină daliile, crizantemele, gura-leului... Și atunci hop și eu într-o floare ca Degețica lui Andersen! În lumina soarelui, unde nu există frică iar lumea se vede până departe. Colac peste pupăză, întâmplător, bunica mi-a ales și nume de lumină. Nu știa ce înseamnă, dar îi părea ceva deosebit, fiindcă numai pe fata popii o chema Lucia.
Cu timpul am aflat că omul nu poate fugi de întuneric așa cum îl taie capul, mai ales seara și noaptea când bunica aprindea lampa să mai facă o mămăligă, o papă cu horcegi, mâncam apoi stingea lampa pentru că nu avea bani de petrol. Eu citeam pe ascuns, cu lanterna, sub cojocul de oaie în care mă înveleam bine să nu se vadă lumina. Nu m-au prins sau poate nu au vrut.
Dar cum, cum să fi fugit de întuneric când mă întorceam singură da la cinematograful sătesc, pe la ora 22 seara, după ce mă uitasem la „Planeta maimuțelor”? Teama de atunci o simt în suflet și acum: era noapte întunecată, fără lună, fără stele, aveam de mers 1 km pe șosea(trotuar), pe sub stâlpii cu becuri oarbe, gălbui, apoi încă un km pe deal în sus. Înaintam pe bâjbâite, mă țineam de garduri, săream pârleazul la nimereală. Și mi se părea că filmul continuă în jurul meu, că din tufe mă pândesc maimuțe gata să mă prindă și să mă bage în cuști, să mă taie pe viu! Acesta a fost întunericul spaimelor.
Dar mai există unul: întunericul vesel. Tot la întoarcerea de la film, de data asta împreună cu bunica, mai devreme și după ce văzusem comedia „Cazbor”. Era vorba de rivalitatea dintre două echipe de basket și de un meci la care echipa „bună” își lipise de tălpile tenișilor cauciuc zburător. Jucătorii erau mici de statură, dar săreau 2 metri în sus și intrau în coș cu mingea în brațe. Echipa rea făcuse destule măgării și merita o pedeapsă pe măsură. Bunica a râs atât de mult și a tropăit pe podele, încât și-a rupt cataramele la pâslari, iar eu era să cad pe spate de pe banca de lemn, fără spătar, pe care stăteam toți înghesuiți în jurul unei sobe de tablă fumegândă și cu efect de frigider.
Întoarcerea acasă mi s-a părut o călătorie exotică, soarele tocmai apunea și colora cerul în portocaliu, roșu, zmeuriu și violet, stelete sclipeau una câte una, așa că dealul l-am urcat în zbor, de parcă am fi avut și noi cazbor la papuci.
Unde sunt acum? Între cele două întunericuri ca într-un leagăn și mă tot ridic în vârful picioarelor să văd vreo lumină, undeva, pe cer sau în ape, în poezie sau în realitatea de afară. Sunt tentată să mă întorc în grădina bunicii, să mă fac mică de tot și să mă culc într-o floare de regina-nopții, să adorm, iar valurile parfumului ei să mă poarte departe...