dincolo de dincolo de suflet

mă pregătesc să arunc gunoiul
e seară(sau dimineață), un timp fără timp, al nimănui
își mătură trotuarele pustii până la os
până de partea cealaltă a pământului
unde oamenii umblă cu capul în jos,
zilele și anotimpurile trec invers
dar nimeni nu știe și toți dorm liniștiți
înveliți în întunericuri negre de mătase.
în timp ce noi, ceilalți copii ai planetei, nu dormim niciodată
blocurile noastre de beton armat sunt pline de greieri și de insomnii
de lupte inutile cu cele două realități: cea dinafară
și cea dinăuntru, înfipte amândouă în prag
ca niște cruci de fier, prinzătoare de fulgere
în vârful unui munte singuratic
buleversați alergăm dintr-o parte în alta
a emisferei noastre învăluite în melancolie
să punem lucrurile la punct, să punem sufletele pe cântar
de-o parte, iar de cealaltă - pietre(sau poeme).
apoi alegem pentru fiecare suflet câte o piatră(sau câte un poem)
și ne lovim reciproc (până la os)
până dincolo de dincolo de suflet.

(nu nu nu nu, asta nu e lirism, ci doar un semn de carte, banal, topindu-se încet la soarele comun)

totuși, e seară, amurg sau crepuscul, ar putea fi frumos
ca într-o fotografie de la National Geografic.
dar se impune să arunc gunoiul, și anume: coji de harbuz
poezii mototolite, sertare golite, peretele de nord al apartamentului
un puzzle albastru cu o corabie cu pânze în vânt
plutind pe o mare agitată, albastră și plină de valuri
(pentru că lipsesc două piese, doar două, pierdute de mine)
îmi pun cheile în buzunarul pantalonilor scurți
îmi pun inima în buzunarul stâng al cămășii în pătrățele
exact acolo unde-i este locul.
mă uit înapoi în poem: nu nu nu nu, nici urmă de drum
nicio urmă pe drum
între cele două emisfere