cv

eu sunt din cei care aruncă totul până nu mai rămâne nimic
primăvara arunc iarna, la sfârșitul toamnei arunc vara
în fundul pământului, în întuneric
chiar și aici stau pe mal și dau drumul la frunze pe apă
unele se întorc și sar contra curentului ca niște pești zburători
altele se revarsă în marea cea mare și necunoscută și își văd de plutire
arunc și lucruri pe care le iubesc, dacă ele nu mă iubesc pe mine
(nu vreau să fiu fanul nimănui)
fotografiile din tinerețe nu mă mai iubesc, s-au obosit să tot insinueze ceva
la plus infinit în alb-negru
poeziile au obosit de atâta nescriere și s-au topit în uitare
am aruncat discuri, haine și cărți care nu mai înseamnă adevăr pentru mine
și pe care, privindu-le, nu pot respira
sertare pline de obiecte mărunte, anaerobe și fără sens
tablouri, pahare, bibelouri, muzee întregi de trecut - nu mi-au plăcut niciodată muzeele și nu intru în ele (dar soțul, odată intrat, nu mai iese)
amintiri, iluzii, mări subterane - pentru că totul nu mai înseamnă nimic
mi-a mai rămas doar clipa de față și câteva scrisori de la bunica
scrise îndelung și cu litere strâmbe, pline de tristețe și de așteptare
mi-a mai rămas o casetă cu vocea fiului când era mic
(îl învățasem să recite iepuraș-coconaș, iar el nu știe românește)
mi-am mai rămas eu însămi - ce să mă fac, unde să mă pun
simt cum îmi vin prea mult și prea departe
iar până departe nu pot să ajung