scrisul e un licurici

Scriu ca să uit — viața(sau, cel puțin, o parte din ea).

Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare, se așează pe scaun într-un colț mai întunecat și îl așteaptă pe Godot (despre care Beckett spune că nu există). Eu rămân în capsula mea și din solidaritate cu scrisul tot pe Godot îl aștept. Sala de așteptare pare a fi o camera obscura, iar scrisul un licurici. Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie. Își caută sufletele pereche și uneori chiar le găsesc. 

Scriu pentru că nu mă pot adapta la prostie. Las prostia să se adapteze la inteligență. Prostia e afară, în stradă, umblă pe catalige și aruncă pâine la porumbei pe lângă bănci și la cafenele. I-am spus să înceteze, că-mi prăfuiește cafeaua. S-a uitat la mine printr-un nor de praf și de aripi și mi-a răspuns obraznic. N-a încetat. 

În ultimul timp prostia ia forma unor grupuri de elevi gălăgioși care se urcă în autobuz pe ușa din față și ocupă locurile rezervate. Bătrâni cu bastoane stau în picioare, în timp ce prostia își ridică picioarele pe bancheta de vizavi. Vorbește cu voce tare, se îmbrâncește, jignește pe cine apucă. Unii îi fac observație, alții o apără:

• Lasă în pace prostia, domnule, ce vrei de la ea, ce ți-a făcut?

Aici îmi vine în minte un banc despre cineva care vindea carne de cangur la piață și un cumpărător îl întreabă:

• De ce-ai omorât cangurii, mă, ce ți-au făcut?
• Cum ce mi-au făcut? Îmi latră toată noaptea sub geam!

Metamorfozele prostiei continuă, Godot nu vine și viața merge înainte pe drumul care duce înapoi (la noi, în camera obscura).

888

Aseară la tv m-am uitat(fără să vreau) la o ceremonie cu Gwyneth (uh, ce nume complikeișăn) Paltrow și Angelina Jolie(cea faină, adică) și mi-am pus întrebarea de fac ele atâtea mutrițe, botișoare, clipiceli, fundulețe, buricele și zâmbete de serviciu. De ce se îmbracă în veșnicele rochii de bal, lungi, fără spate, fără piept sau transparente, cu trenă, fără trenă, cu sclipici sau nu, despicate până la talie, deci „spectaculoase”, cum le categorizează ziariștii, nu eu. Fierbe-mă, frige-mă, nu văd nimic original, avangardist, futurist, poetic etc. Văd doar o salată de rochii și niște nume mari de modelieri ca preparat de bază(în loc de friptură de ren). Eu mi-aș pune niște pantaloni de camuflaj cu multe buzunare, o bluză zmeurie cu bucăți de dantelă galbenă agățate de ea, iar la gât un colier de ardei iuți, roșii, proaspeți, lucioși. Și aș rămâne serioasă, tristă și gânditoare. Aș ține în mână un craniu de plastic, un pește viu sau o pasăre murdară de mâl și petrol. Eventual, o pictură cubistă de Picasso: Don Quijote, Tête de femme sau Arlequin. Aș recita:
Roses are red,
Violets are blue,
Sugar is sweet,
And so are you?
Totul pus sub semnul întrebării.