Julio Cortázar, Un pequeño paraíso

        Julio Cortázar e un pod peste toate situațiile fără ieșire - în povestirea " Un mic paradis" ne spune că există mai multe feluri de fericire și că oamenii ar fi fericiți dacă li s-ar injecta în sânge peștișori de aur mici-mici cât niște stropi de lumină. Ar rătăci peste tot în arborele venelor și arterelor noastre, ne-am îndrăgosti când s-ar reproduce în inimă unde s-ar distra pe tobogane, lacuri și cascade (iubirea nu există, iubirea e nevoia de iubire, de imposibil și de pești Aholoți, dar asta e o alta povestire) și am trece printr-un curcubeu de emoții când s-ar furișa în alte organe (hm!). Prevede chiar și un ser special pentru descompunerea, dizolvarea și eliminarea peștișorilor morți. Fiecare cetățean e apelat să-și injecteze câte două sau trei fiole pe lună, pentru că peștișorii se înmulțesc uimitor de repede și coeficientul mortalității crește cu timpul.
      Un mic paradis care nu-i pe buzunarul oricui, deci guvernul generalului Orango ar trebui să propună săracilor credite cu dobândă pentru nevoia de fericire și până la urmă întreaga afacere ar ieși scump, având în vedere că prețul peștișorilor și al fiolelor e 20 de dolari. Astfel e necesar un venit de câteva milioane de persoană pe an, și dacă observatorilor internaționali asta li s-ar părea un impozit imens, cetățenii statului ar fi convinși că fericirea merită toți banii. În cazul unei penurii de fiole, s-ar putea apela la piața neagră unde se găsesc tot felul de mărfuri și pe care guvernul o tolerează spre bucuria poporului.

    "În sfârșit, ce mai contează sărăcia, când se știe că fiecare își are peștișorii lui de aur și în curând va veni ziua în care o nouă generație îi va primi la rândul ei și va fi sărbătoare, și vor fi cântece, și vor fi dansuri."

***
...iata de ce toți îl iubesc pe Julio...