iubirea e o capră sălbatică

„Când suntem îndrăgostiţi, creierele nostre oglindesc creierele persoanelor cu care ne conectăm în mod special.” (savanții)

Vai de mine! Deci când am fost îndrăgostită am privit în creierul d-lui iubit ca într-o oglindă? Și am văzut că nu este mare lucru acolo? Și am început eu să-mi aranjez desagii cu încărcătură intelectuală pe rafturi? Plus unele abțibilduri precum poezii, murături, gheme pentru pisici, lumânări, storcătorul de fructe și papucii de casă? Pasămite drumurile n-au mai avut loc, așa că nu peste mult timp am deschis fereastra oglinzii și hop!, am sărit în urzici și m-am dus la răscruce.

Acolo am întâlnit-o pe Alinutza care stătea pe o valiză veche, legată cu sfoară, și aștepta să treacă cineva și să-i spună în ce direcție se află iubirea absolută. I-am explicat că iubirea e capricioasă ca o capră sălbatică și o ia razna în toate direcțiile dintr-odată, că peste tot prin livezi cresc iubiri mărunțele ca bureții de rouă, dar una mare și eternă nu va găsi nicăieri pentru că nu există. Iar dacă va întâlni una cât roata carului, să ia aminte că e modificată genetic și e plină de fosfați și pesticide.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că iubirea e doar o reacție chimică după ce au analizat creierului șoarecelui de câmp, într-un moment în care era îndrăgostit, și au găsit acolo oxitocină și dopamină cu sacul.
”Iubirea e teama de neant” spun filozofii(unii), iar psihologii le țin isonul: ”Iubirea e o problemă de autosugestie.”
Of corse, oamenii de știință sunt niște nenorociți, filozofii sunt niște deprimați, iar psihologii și psihanaliștii niște nebuni. Și acum cine are dreptate? Alinutza!