cubism all inclusive

am obosit și n-ar trebui să spun nimănui

de fapt nici nu-i nimeni să mă audă, toți s-au retras în tablourile lui Picasso

uneori mai vine câte-o ureche, un braț ochi instinct altceva

să mă contemple în filmul activităților mele

deși nu fac nimic important, descompun realitatea în fotografii

luate cu telefonul Huawei

deci vai de fotografii și vai de realitate

n-ar trebui să mai pozez, nici să scriu, poate nici să traduc

poeziile altora – am obosit

de atâta cantitate industrială de imagini, cuvinte, înțelepciune

prostie, comunicare, muțenie, viață

sunt sigură că ar fi mult mai bine

să citesc despre călătoriile în jurul lumii:

Camino de Santiago, Walking the Amazon, Drumul ceaiului

să mă plimb prin pădurile Sofiei

să-mi cumpăr șosete de bambus și chei
pentru ușile roz

să nu mai cred în nimic și în nimeni
prin telepatie, de la imensa distanță

în care locuim ca într-un hotel 
all inclusive