miercuri, 4 februarie 2015

Gaudeamus igitur



     
     Când mă apropii de fereastră, când intru în colivia asta fără gratii, mă simt ca o pasăre, învăț să fiu o pasăre galbenă care mimează Oda bucuriei în fața unui megapolis suspendat în aer. Galbenul e culoarea soarelui, a păpădiilor, a lucrurilor vesele și superficiale în sensul bun al cuvântului. Căci hai să nu fim prea grei la cântar... Poate că și teatrul absurdului e galben, nu știu, deși se joacă și în mine, pe o scenă iluzorie, întunecată, iluminată doar de ochii galbeni ai pisicilor negre stând de veghe  în spatele cortinei, gata să mă înșface la prima mișcare greșită, la prima replică improvizată, nu din scenariu, nu pe măsura Patului lui Procust.  


    Sunt o pasăre deci, dar nu pot fi cucul din ceasornic, nu pot repeta la ore exacte: cu-cu, cu-cu, cu-cu... Și dacă nu pot, ce-aș căuta în ornic? Mea culpa... În general locuiesc în realitate, am două case, două direcții posibile, două perechi de pantofi și mai multe peisaje accesibile în care mă plimb când e cald și frumos, când soarele, proprietarul de umbre, își face un puzzle multicolor din tot ce are la îndemână: copaci, ramuri, flori, oameni și lighioane. Ferestra e ceva contrafăcut, o copie a realității, o călătorie în locuri îndepărtate, o farfurie zburătoare printre universuri mari și mici. O lecție imensă despre imensitate, despre Pisica lui Schrodinger și multe alte istorii posibile...  Să ne bucurăm, așadar...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.