Cadou pentru neant - traducere

       N-am răbdare să-mi traduc textele în română, le scriu repede, le bag în sticlă și le dau drumul pe apă. Nu cred că mai ajung la vreun țărm, la cineva, dar n-are importanță. Astăzi am dat click pe translate și robotul mi-a servit un semifabricat tragicomic. Oricum îi mulțumesc - cred că la texte de ștință se descurcă mai bine. Și acum tot ce pot face e să traduc eu însămi nota asta lirică de călătorie - să fie, să nu trebuiască.


*
       Nu-i nimeni în jur, pașii vin și trec, uneori stau la pândă, însă nu văd nimic. Imaginația mea îi înregistrează ca pe niște izvoare ce cântă în adâncuri, nu ies la suprafață, nu dau nimic celui însetat: nici apă, nici vorbe. Mă hotărăsc să nu mai am nevoie de ei, să caut drumuri, răscruci, alte pământuri, alt cer, să caut nori, vânt și imensitate... Ce melodie tristă îngână buruienile albe la margini de drum ! Iar undeva, ascunsă în marea asta de ierburi solare, pasărea strigă: piu, piu... Trec pe alături spre vârf, vreau să fiu sus doar pentru o clipă, să privesc depărtarea, să iau pentru mine un dram din liniștea ei. Depărtării îi rămân mereu datoare - pozez cu telefonul, ceața din aer parcă o ascunde, iar la orizont se înalță Rila cu creste înzăpezite, Vitoșa e de culoarea scorțișoarei, pădurile ei bat în roșu, un nor în formă de dinozaur vine în zbor și mă ajunge aici, la vârful Mănăstiriște. Dar și așa-i bine, norii îmi ies bine și mai vin și alții: o lentilă imensă de telescop, un bumerang, o pasăre, o turmă de oi... Trec pe lângă o casă bătrână de pământ și răchită, cu lutul scorojit pe alocuri, fără uși, iar în loc de sticle la geamuri are cer senin. Merită și ea o sesiune foto, deci o pozez - cadou pentru neant. E frumoasă și cred că aparține vântului - l-am auzit șoptind un cântec magic, ritual, în timp ce mă învârteam în jurul ei și mă uitam la împletitura pereților. Din centrul satului Plana până la vârf sunt doar doi kilometri pe un drumeag larg, rozaliu ce unduiește lin pe dealul necosit, umblă încoace și încolo iar la poalele muntelui te ridică abrupt și-ți dă drumul de-a dreptul pe platou. Răsplata e o capelă cochetă, iar pedeapsa o antenă imensă de telefonie mobilă ce bârâie foarte neplăcut. Nu-i de stat mult aici.
     Aflu cu întârziere că pe versantul de nord, doar la câțiva metri mai în jos, se află un stejar roșu de trei sute de ani care adună în scoarța lui rouă de leac: îți stropești ochii și-ți recapeți văzul, poți vedea. Oameni și fiare vin la trunchiul lui, își spală obrajii și așteaptă minunea, miracolul. Toți vor să aibă ochii sănătoși, dar puțini înțeleg ce înseamnă să vezi. Tocmai de asta rătăcesc și pașii de care vorbeam la început, umblă prin întuneric și nu dau nimic de la sine. În schimb cerșesc mereu, în ei e un strigăt interior, o nemulțumire amestecată cu ingratitudine, stau un timp la pândă apoi pleacă, se dizolvă în lumile din jur. Din nou vor veni, știu asta, dar eu nu voi mai fi, mai am puțin și mă întorc la casa mea de altundeva, mereu de altundeva.
    "Dragii mestecenii gingași și subțiri"(ah, Esenin!) în straie albe  dansează în jurul poienii cu vântul care se oprește stângaci și tremură după fiecare adiere, se întreabă ce melodie aude, horă sau vals. Răscolește frunzișuri absent și distrat, caută nemărginirea sau poate alte pâlcuri de mesteceni, în alte poieni, cine știe ! Tocmai am vrut să-i spun că totul în jur e o simfonie compusă din liniște, strigăt de pasăre și foșnet de ierburi. O scriu în mine și-o numesc "Cadou pentru neant". O scriu cu emoții, cu poze și cuvinte, cu așteptarea a ceva neștiut, cu tristețe o scriu, tristețea e artistică și elocventă. Dar bucuria ce-i? Zgomot, bătaie de inimă, zâmbet, scurtime. În schimb tristețea e veșnică și se poate cânta întocmai ca o simfonie. Muntele Plana seamănă cu tristețea, e întins, larg, panoramic, are dor de ducă și dealuri însorite care te poartă în brațe, miroase a coada șoricelului și cimbrișor sălbatic ars de soare și lovit de brumă la capătul toamnei, acum.
    În râpă niște copaci singuratici s-au prins unii de alții, și-au împletit coroanele formând o jumătate de sferă - sunt gata să înfrunte frigul și viscolul. Îmi place păduricea asta rotundă și o fotografiez ca exemplu: așa trebuie să facă și oamenii, dar mai va până atunci! Pădurea cea mare de fag e puternică, și-a dezbrăcat haina de clorofilă și adunată în sine așteaptă cu stoicism să vină iarna, va adormi și se va trezi la primăvară. Pe pământ foșnește covorul ei de frunze uscate: cafenii, roșcate, galbene...
    La întoarcere trec prin pasaje de brazi argintii, crengile încărcate de conuri proaspete strălucesc la soare și presupun că asta-i pădurea de argint din povești. Încă mai cred în povești, le caut pe cărările mele, le scriu și le dau nimănui.