Lettre à la nature

Ce sera une lettre simple et vraie,
sans questions ni réponses,
car "Pour celui qui croit,
il n'existe pas de question
et pour celui qui ne croit pas,
il n'existe pas de réponse." (1)
C'est si beau de t'écrire tout simplement
et d'avoir confiance
dans l'harmonie des mots.
Je ne fais qu'écouter la voix du vent -
elle apporte à mes oreilles
le chant des feuillages,
le murmure de la pluie
et le rire des enfants:
ainsi je te parle.
J'apprends ton silence souterrain
et celui des cieux,
ton silence clair ou obscur -
c'est ton attente qui chante toujours
à travers cette étendue sans parole:
ainsi j'entends tes pensées
pour ôter leur fardeau.
Jusqu'aux sources du vent,
jusqu'au fond des abîmes,
jusqu'aux racines des eaux
ma mémoire tamise
la poussière blanche des jours
sous le ciel noir de la nuit -
c'est là que je t'écris.

Je t'ai rencontré sur mon chemin de nuages
et sur le chemin de terre dégélée,
sur un sentier perdu au coin d'un bois
et même quand mes pas ont été égarés.
Je t'ai croisé pour te perdre des yeux
au milieu de la foule indifférente.
Aujourd'hui je t'invente à nouveau
dans ma lettre simple et vraie
pour combler le vide,
pour oublier le passé.
Je te crée et je crois en toi,
naïve ou sage,
sans demain ni souvenirs
et sans rien désirer.
Je ne suis qu'une pensée sauvage
aux pétales tremblants
dans une saison étrange
où la chaleur et le froid
se mêlent, s'embrassent et se séparent
au seuil de l'été...
Je t'ai écrit une lettre simple et vraie
qui par la pluie de ton rire sera effacée.

(1.R. Wolfe)

Ploaie de iulie

Satul meu din Carpați
e un peisaj mai vast decât uitarea,
valurile pădurii mă poartă
peste poieni cu cimbrișor sălbatic,
mirosul fânului cosit
e singurul parfum pe care
simțurile mele îl acceptă,
iar mărgelele de măcieș vor rămâne
singura podoabă a vanității mele.

 În transparența dimineților
vântul mă îmbracă-n flori de mălin,
cu pârâul alerg printre ferigi,
știu poteca furnicilor și-a gâzelor blânde,
dar caut un alt drum,
îndepărtat și neliniștit ca marea,
sunt indrăgostită de-un naufragiu,
de iluzia că respir,
de tot ce se îndepărtează de mine
și devine mereu necunoscut...

Vorbesc cu voi acum,
dar nici măcar nu exist,
iar cuvintele mele nu sunt decât o ploaie,
o ploaie caldă de iulie
peste pământul lui decembrie.

(Poezie scrisa in limba franceză și tradusă în românește  - ironia sorții :))

ceva straniu

mi s-a întâmplat un lucru straniu :
am pozat o pisică de stradă, soțul a luat-o în brațe
că-i cam sălbăticuță ea și nu acceptă
să fie imortalizată pe ceva
a scos un mrân-mâr dulce dar s-a zbătut puțin
am prins-o oarecum, uite-o colea
însă, postând fotografia pe facebook
într-un ungher a apărut o fantomă
cu chip, cu ochi, cu mâinile împreunate
și capul ușor aplecat, ca într-o icoană
iar robotul mi-a pus întrebarea: Qui est-ce ?
măi, nu-i nimeni, zic eu, și nu cred în duhuri
ce să fie ? pare o fetiță
de mucegai verzui într-o frescă spălată de ploi
o fi oare sufletul pisicii în una din cele nouă vieți ale ei ?
o pată răzleață de pixeli
din fantezia software-ului ?
sau e doar o pură întâmplare cu chip
cu ochi, cu mâinile împreunate
o întâmplare ușor aplecată peste sufletul meu...
și culmea ! în poza de ansamblu
oricum aș roti-o, nu se vede nimic
dar robotul insistă: Qui est-ce ?

Roberto Juarroz, 14 poesía Vertical

*
Escribir un texto
y dejarlo abandonado en la página.

No volver a leerlo,
no mostrarlo a ninguno,
no enviarlo a parte alguna.
Que quede en su reposo de texto.

Y dejar que allí encuentre su lector,
como todos los textos lo encuentran.

También el que llevamos escrito adentro
y nos parece imposible que alguien pueda leer.

*

 A scrie un text
și a-l lăsa abandonat pe pagină.

A nu-l reciti,
a nu-l arăta nimănui,
a nu-l trimite nicăieri.
Să rămână în propriul său repaus de text.

Să-l lăsăm să-și afle cititorul acolo,
precum toate textele și-l află.

Chiar și cel pe care-l purtăm scris pe dinăuntru,
și ni se pare imposibil să-l poată citi cineva.

Tradus din spaniolă: Lucia Sotirova

 Да напишеш текст
и да го изоставиш на листа.

Да не го препрочиташ,
нито да го показваш на някого,
нито да го пратиш някъде.

Да остане в собствения си покой на текст,
където да си намери читателя,
както всички текстове си го намират.

Даже и този, който носим написан отвътре
и ни се струва невъзможно да може някой да го прочете.

(Роберто Хуаррос, 14 вертикална поезия)

Превел от испански - Лучия Сотирова.

poze cu nimicuri

 ¿Cómo amar lo imperfecto,
si escuchamos a través de las cosas
cómo nos llama lo perfecto?

¿Cómo alcanzar a seguir
en la caída o en el fracaso de las cosas
la huella de lo que no cae ni fracasa?

Quizá debemos aprender que lo imperfecto
es otra forma de la perfección:
la forma que la perfección asume
para poder ser amada.


(Roberto Juarroz)

Comment aimer l'imparfait
si l'on écoute à travers des choses
comme le parfait nous appelle?

Comment parvenir à suivre
dans la chute ou l'échec des choses
la trace de ce qui ne tombe ni n'échoue?

Peut-être nous faudrait-il apprendre que l'imparfait
est une autre forme de la perfection:
la forme que la perfection assume
pour pouvoir être aimée.


(Roberto Juarroz)

 Cum să iubim ceea ce e nedesăvârșit
când ascultăm prin tot ce există
apelul perfecțiunii?

Cum să aflăm,
în căderea și neizbânda din toate,
urma a ceea ce nu cade,
nici nu este înfrânt?

Poate trebuie știm că un lucru nedesăvârșit
este o altă formă a perfecțiunii:
formă pe care perfecțiunea și-o asumă
pentru a putea fi iubită.
(Roberto Juarroz)

 Как да обичаме несъвършеното,
когато слушаме чрез всяко нещо
зова на съвършенството?

Как да намираме,
в рухването и провала на нещата,
следата на това, което не рухва нито се проваля?

А може би трябва да знаем, че несъвършеното
е друга форма на съвършенство:
форма, която съъвършенството приема,
за да може да бъде обичано.

(Роберто Хуаррос)

Roberto Juarroz, Poesia vertical XIII - 73

Spunem ce spunem
pentru ca moartea să nu aibă
ultimul cuvânt.
Dar moartea n-ar putea avea
și ultima tăcere?
Ar trebui  să spunem și tăcerea.

Казваме каквото казваме
за да няма смъртта
последната дума.
Но смъртта не би ли могла да има
и последното мълчание?
Тогава да казваме и мълчанието.

Decimos lo que decimos
para que la muerte no tenga
la última palabra.

¿Pero tendrá la muerte
el último silencio?

Hay que decir también el silencio.

Nous disons ce que nous disons
pour que la mort n’ait pas
le dernier mot.

Mais la mort aura-t-elle
le dernier silence?

Il faut dire aussi le silence.

Ton nom

Je cache dans mon coeur le nom de l'illusion
car je n'ai pas la force de le prononcer -
il brisera le miroir qui me protège de moi-même
et puis deviendra silence à jamais.

Je devine le nom des embruns tièdes
qui font frissoner la plage de ma peau,
mais après quelques accords son chant de sirène
sur l'immense étendue ne sera qu'un écho...

Mon chemin de nuages s'efface et s'endort
comme le fil d'une légende
dans le brouillard du temps,
mais je n'ose pas frémir au son de ton vrai nom
et je ne peux pas croire que tu me tendes les bras!

Où va-t-il, mon poème,
vers quelle île de mystères?
Il ne peut pas nager, il a perdu ses ailes.
Pour lui n'existe plus ni la mer ni la terre,
et loin, à l'horizon, ne l'attend que le ciel.

J'ai appris par coeur tes mots de tendresse -
ta raison les dérobe, mais ton âme les dévoile.
Je ne fais que les lire et les relire sans cesse -
sur le sable d'argent escale des algues noires.

Dans mes yeux se fondent ton visage, tes caresses,
toi, ma fenêtre ouverte, mon silence, mon abri!
Mais je ne peux pas croire  que je te fais renaître!
Ce n'est pas ma lumière que ta nuit a choisie.