Satul meu din Carpați
e un peisaj mai vast decât uitarea,
valurile pădurii mă poartă
peste poieni cu cimbrișor sălbatic,
mirosul fânului cosit
e singurul parfum pe care
simțurile mele îl acceptă,
iar mărgelele de măcieș vor rămâne
singura podoabă a vanității mele.
În transparența dimineților
vântul mă îmbracă-n flori de mălin,
cu pârâul alerg printre ferigi,
știu poteca furnicilor și-a gâzelor blânde,
dar caut un alt drum,
îndepărtat și neliniștit ca marea,
sunt indrăgostită de-un naufragiu,
de iluzia că respir,
de tot ce se îndepărtează de mine
și devine mereu necunoscut...
Vorbesc cu voi acum,
dar nici măcar nu exist,
iar cuvintele mele nu sunt decât o ploaie,
o ploaie caldă de iulie
peste pământul lui decembrie.
(Poezie scrisa in limba franceză și tradusă în românește - ironia sorții :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.