Supercalifragilis...

N-am murit, dar am trecut pe-acolo

şi oasele mele v-au îmbrăţişat
cu tam-tamuri de calciu şi flori,
v-am cîntat din fluierul piciorului
nocturna bucium cu jale memento mori
Mihai de la Ipoteşti, nici el n-a murit,
îmi umblă prin călcîiul lui Achil seară de seară,
îmi frunzăreşte memoria între două insomnii,
eu îi fur sîngele şi-l îmbrac în ferigi,
îi smulg somnul hermetic şi-l biocurent în beznă.
N-am murit, dar am trecut pe-acolo,
m-a pătruns ceva pe dinăuntru,
o simfonie beată-criţă, un amore dramatico,
nitroglicerină sub unghii
gata să mă stare de agregare, gata cu mine!
Dar am supra-pus-vieţuit,
dar am supra-ceea-ce-sînt:
gură de aur, metaforă între două limbi,
tăcere interimară,
găvan plin de salto-mortale.
Şi încă mai vremuiesc printre voi,
muchachos de 99 de ani,
încă mă mai tinctură pe răni,
ochi pentru ochi, axon pentru axon.
E frumos pe lume, nu mă dau,
mă duc la Acapulco să mă nălucă la geam,
că mi-e zborul stingere şi plînsul neplîngere -
stil antecedent, pruncă eram şi heruvim,
dar iată-mă năgîţ primavaratic gata să vă cînt pe viu
cealaltă jumătate de poezie.