Jumătăți de nucă

       A fotografia înseamnă a desena cu lumină. a prinde mișcarea și momentul. A prinde mișcarea suspendată în aer - așa spun specialiștii. Fotografia artistică, fie ea clasică, conceptuală sau de avangardă, este mereu o surpriză. Un pictor știe ce vrea să picteze, un scriitor știe ce vrea să scrie, dar un fotograf nu știe niciodată ce va găsi după colț, ce-i va oferi natura: ceața, pădurea, vietățile, lucrurile derizorii... Eu nu sunt fotograf și nu am aparat-foto, dar văd realitatea în fotografii, văd compoziție și armonie, văd lumină, mișcare, idee, filozofie... Pozez marginale și mărunțele cu telefonul și asta îmi face plăcere. În fotografiile altora caut verticalitate și adâncime, caut o emoție intelectuală, nu doar estetică, caut mereu și ceva nou, de avangardă, caut diversitate. Pentru un fotograf fotografia e copilul lui, așa cum pentru un pictor tabloul pe care l-a pictat e copilul lui. Văd că pe internet unii jonglează cu fotografiile altora, dar nu menționează autorul sau sursa de unde le-au descărcat și asta mă revoltă și mă întristează pentru că e un furt intelectual. De asta mulți fotografi nu vor să le fie redistribuite fotografiile, dar, din păcate, la fb nu există opțiunea "oprește redistribuirea"(la G+ există). Întâlnesc tot mai des poze la care autorul atrage atenția "Pas de partage, merci". Așa că m-am hotărât să nu mai distribui creațiile altora - mă rezum la comunități.

***

             Acum câteva zile în oraș m-am oprit să privesc două pisici negre care se plimbau pe un zid, la soare, și, cu un mieunat jalnic, mi-au dat de înțeles că le e foame. N-aveam granule la mine, dar mi-a fost milă de ele și am vrut să le acord puțină atenție, să le vorbesc. Dintr-odată, peste umărul meu, am văzut că se întinde o mână fină de bărbat, cu degete lungi și palide, și cu un inel mare ca o pecete de rege și care mereu aluneca și sta să cadă. Mâna misterioasă a inceput să mângâie pisicile pe cap și pe spinare, fără să-i pese de boli, praf și murdărie (pisicile erau cam jumulite, prăfuite și cu paie uscate în blană). Mi-am ridicat puțin privirea și am observat un costum și un pardesiu elegant, scump, modern, și niște pantofi fini de piele cum nu prea se întâlnesc la Sofia. Apoi m-am întors și am văzut un bărbat tânăr, slab, înalt, aristocrat, rafinat - o apariție de revistă de modă ce venea în contrast uimitor cu cefele groase, neîngrijite și unsuroase din jur. Era delicat, stilat și străveziu ca un vampir proaspăt ieșit din sicriu. M-am gândit că poate e o persoană de pe malul stâng al râului, că cei de acolo sunt așa, iar cu puțin înainte văzusem un cronicar renumit, de notorietate și despre care toți știu că-i de pe malul stâng. Am vorbit puțin cu apariția: era politicos, amabil, manierat și civilizat, decent, gentil și galant. Foarte fain, nu? Cei de pe malul drept lasă mult de dorit... Poate că și el e de dreapta, cine știe, dar atunci cu siguranță e extraterestru, de pe altă planetă... Lume, soro lume: ce-ai fost și ce-ai ajuns?!

***

              "Prin geamuri stinse ca niște goblene/ sufletul meu căta ceva în zare.../ Știam și-atunci că undeva, nu-n mine,/ se scurge viața ca o apă-n mare..." (Hristo Fotev)
"В прозорците, по-глухи от гоблени,/ душата ми се взираше... Тогава/ разбирах аз, че някъде - не в мене -/ живота ми като вода минава..." (Христо Фотев)
(Strofa asta mă urmărește demult, dar azi-dimineață m-am trezit cu ea tradusă.)

          Cu anii mi-a venit mintea la cap și am înțeles că a trăi cu adevărat înseamnă a da ceva omenirii, chiar dacă asta ar fi doar respect, disciplină, sinceritate, învățătură, comuniunea cu natura și mici gesturi artistice...

         Azi e zi de gândit mult - oare de ce? De stat strâmb și de judecat drept. În plus: fost la cumpărături, gătit musaca, spălat vase și rufe mașină, pus la uscat, făcut duș - e seară deja.
"Omul iartă, dar nu uită." Așa o fi? Nu cred. Nu iertăm, nu putem. Doar ne prefacem că am iertat. Chiar dacă ne rănește propriul copil, continuăm să-l iubim, dar iertarea nu vine, pentru că a ierta înseamnă a nu mai simți durerea sufletească, iar tu(adică eu) o simți, nu?
Am 13 prieteni fb și mă tot uit pe cine să șterg să rămână un număr care se împarte la ceva. Dacă i-aș avea în realitate, precum pe hârtie așa și în fapte, ar fi mult, dar aici e nimic. Am doi membri ai familiei pe care-i țin doar ca să mai schimbăm două vorbe gratis la chat, în caz de-o urgență, fără să le mai umplem gușile celor de la telefoane. Am trei românce și opt internaționali cu care am relații mai vechi de la G+. În aste trei românce intră două poezii și o verișoară cu care am crescut împreună și am păscut împreună oaia Micului Prinț, până nu și-a găsit fiecare câte unul mai mare și l-a lăsat de izbeliște pe cel mic. Am avut încă pe atâta, dar i-am șters din lipsă de colaborare bilaterală. Nu că cu ăștia aș avea. Pe unii i-am șters pentru că-mi trimiteau mesaje la chat, de parcă le-ar fi fost rușine să scrie în subsolul fotografiilor. În orice caz, pe internet am găsit un prieten bun în persoana mea și de atunci suntem nedespărțite(din 01.10.2003).

           Ne place să tragem chiulul de la viață, să întoarcem mănușa neagră a sufletului pe dos și s-o cârpim cu ață albă, cu ața lungă și așa numită: "firul croitorului leneș". Ne place să avem mereu pretenții de la alții, să căutăm mereu un țap ispășitor, să găsim tot felul de scuze și muze, să ne ascundem oglinda în buzunarul de la spate sperând că o va fura cineva. Nu vrem să ne privim, nu vrem să ne vedem hibele și să le îndreptăm, nu vrem să ne transformăm din rățușca cea urâtă într-o lebădă albă și frumoasă. Asta se întâmplă doar în poveștile lui Andersen. E mai comod să ne dăm huța în legănul de sub zarzărul în floare, să ne imaginăm că putem zbura și să căscăm gura la îngerii din nori până când leagănul se răstoarnă și ne izbim cu fundul de pământ. Abia atunci vedem și pământul, că bine-a zis cine-a zis că până nu dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos.

        Încetul cu încetul, trecând prin viață ca rața prin apă, am înțeles că există doar un singur fel de iubire adevărată, indestructibilă și care vine din adânc: felul unu. (Ha-ha.) Adică supă de pui pentru suflet? Nu - aceea a părinților pentru copii și uneori invers. Îndrăgostitul e doar o problemă de chimie/hormoni și autosugestie.
***

             Oamenilor nu le place să li se facă observație și nici să li se dea sfaturi: ei vor să fie lăsați în pace. Dar nu-și dau seama că doar cei cărora nu le pasă de tine te lasă să faci ce vrei și să te duci de-a berbeleacul de-a dreptul în prăpastie.
***

În viață e nevoie de disciplină - fatalismul duce la haos.
***

            "Orice perfecțiune are nevoie de puțină imperfecțiune pentru a putea respira."(citit undeva în franceză). Acum eu mă gândesc că arta abstractă e tocmai locul prin care respiră cea concretă. În general n-o iau prea în serios, dar am nevoie de ceva mai altceva, că una câte una emoțiile clasice se epuizează și se transformă în rutină și clișeu. Când eram studentă, mergeam la un cenaclu de poezie unde ne citeam toți pe rând capodoperele, iar când cuiva i se făcea observație că are două-trei versuri slabe, răspundea: "Pe acolo respiră poemul". Fain. Dar cum nu există absolut, nu există nici adevăr absolut, mai ales când este vorba de artă. Important este obiectul artistic și nu generalizarea teoriei chibritului. Unii critici afirmă că o pâine la magazin e doar o pâine, iar pusă în vitrină la muzeu poate fi operă de artă. Eu nu zic nimic, că nu-s competentă - la urma urmei, în artă, totul e relativ...
***

         Îmi plac găselnițele derizorii, ascunse într-un colț sumbru sau prea luminos, așa încât în orice moment să poată deveni doar întuneric sau doar transparență, îmi place să descopăr în ele peisaje, flori, chipuri umane sau chiar monștri, dar mai ales îmi place pata de rugină și palitra ei de culorile toamnei pe metalul devorat de intemperii. Rugina e vie, neliniștită, veșnic în mișcare - e o regină a metamorfozelor, stă mereu la pândă în spatele ploii sau a razei și face în așa fel ca tabloul de ieri să nu mai semene cu cel da mâine: surprise! Ei, da, și asta plictisește la un moment dat, precum B&W-ul, crăpăturile în asfalt, frunzele în gheață, colajele - totul. Iar eu mă plictisesc repede.
***

         Îmi place emoticonul ăsta care are capul albastru și trei fire de păr în stânga, dar nu știu ce înseamnă. În general nu folosesc, sunt prea multe și s-au transformat din dulceață în compot. Fac urticarie la inimioare - inima seamănă cu un cartof și nu cu un sfert de frunză de trifoi. Și apoi emoțiile sunt în creier, nu în pompa de sânge, așa că ar trebui să ne trimitem jumătăți de nucă...
***

           Măi, oameni buni de pe Pământul ăsta în formă de geoid care se întinde până în Tasmania și de acolo o ia înapoi și se duce în Kalmikia(sau așa ceva), și voi, extratereștri în sfere transparente ce umblați lelea pe aici, spuneți-mi cum se numește asta când cineva îți trimite o cerere de prietenie și te invită să-i apreciezi pagina specială fără să fi dat mai întâi o raită pe la fila ta și să fi apreciat două-trei prostioare de-a tale care îi plac(că dacă nimic nu-i place, de ce te-ar mai adăuga: numai ca să-și facă fani?). Hai să zicem că dacă are poze faine fac țâc cu șoarecul și-l accept, dar parcă tot mă doare ceva în traista lui Stan Pățitul: cum că nu-i politicos atâta să te încrezi și alta să nu mai vezi! Cât mă privește, oricât de genial ar fi autorul, eu una încerc să rămân sinceră și în același timp respectuasă(hm! se poate așa ceva?) și să nu dau like-uri nesincere la postari care nu-mi plac. Or fi ele frumoase, dar gusturile nu se discută sau, cum spune rusul: На вкус и цвет товарищ нет. 
***
 
          Iubesc poznele luate din locuri derizorii: rugină, afișe rupte, minimalisme(dar nu strict geometrice, ci duse cu pluta la vale), reflectări în ape, funduri de rațe, umbre, siluete și detalii din pădurea sălbatică... bla bla. Bla. Peisajele, florile și animăluțele sunt faine, dar se transformă repede în clișee. Gif-urile îmi umblă pe nervi și mă dor ochii de ele(unele sunt chiar infantile sau indecente), nu suport portretele, că am impresia că din ele mă spionează cineva și se zgâiește la mine(insuportabil e și ochiul pe care unii îl pun drept avatar). Dacă e portret, atunci să fie trecut printr-o prizmă artistică abstractă, așa încât să nu mai semene a om .
Altceva: am închis chatul pentru că tot primeam acolo mesaje de mulțumire și aprecieri, iar asta se face în subsolul fotografiilor. Dacă ți-e jenă să spui ceva în public, n-o mai spune, bade!
Apreciez și respect pe toți artișii, dar fac țâc doar la ce-mi place mie. Așa e corect. Chiar dacă nu am un aparat foto și nu sunt fotograf, voi continua să „creez” și eu artă și s-o pun aici și pe dincolo pentru că asta mă face mai deșteaptă, mai frumoasă, mai tânără și-mi omoară timpul de prisos. Deci e un delict aproape perfect.

Analfabeții

„V-am spus, contemporani analfabeți,

Să luați aminte și să țineți minte,

Dar nu știam că v-ați născut și surzi,

și scoateți arma când vedeți cuvinte.”

(Analfabeților, Adrian păunescu)

        Pomii înmuguresc,  o mie de păsărele ciripesc în ploaie, iar eu scriu despre analfabeți în jurnalul de bord, îl bag într-o sticlă și, de sus, de la capătul atmosferei, îl arunc pe asfalt ca în Marea Sargaselor. Dar nu mă gândesc la analfabetismul politic din poezie, ci la cel la propriu: mă exasperează greșelile elementare de ortografie! Un timp m-au enervat, mai târziu m-au dezamăgit, iar acum mă exasperează și, în general, mă întristează foarte halul la care a ajuns societatea noastră scumpă de consum: analfabetism, lipsă de cultură și de respect, zero interes pentru lucruri morale și de valoare – inclusiv pentru mama Natură, săraca... Spun greșeli elementare, nu savante, nu din cuvinte și expresii academice. Cum e posibil să auzi cuvântul „copiii”(plural, articulat) și să scrii „copii” sau „copi”! Se aud clar trei „i” sau măcar doi și jumătate din vocală + diftong și fonetica îți spune clar cum trebuie să fie. Cum e posibil să nu știi unde se pune liniuță de unire în expresii banale, formate din trei cuvinte precum: „asta-i viața” și să scrii „Astai viața?”  „Asta este viața”, „asta îi viața”(popular).  Aici logica îți arată clar cum trebuie să fie. Sau: Poți fi amendat pentru „faptu” în loc de “faptul”,  cum este corect. Din păcate și oameni cu studii superioare scriu cu greșeli, în ziare și la TV mereu apar greșeli în articole și subtitre, să nu mai vorbim de internet unde-i vai și amar! E destul să citești câteva rânduri dintr-o broșură  ca să-ți fie clar imediat că interval se lasă după semnele de punctuație și nu când în față, când în spate, că punctele de suspensie sunt doar trei și nu mai multe, la nimereală, etc.

         Soțul umblă mereu cu un marker negru în buzunar, intră în magazine și corectează toate etichetele și afișele unde observă greșeli de ortografie. Eu îi spun să înceteze, să nu-l amendeze pentru perturbarea liniștii din creierul vânzătorului, că azi, dacă ești corect, tot pe tine te pedepsesc și dacă omori hoțul, tot tu intri la zdup! Dar creierul vânzătorului are doar o linie, ca aspirina, și aceea făcută cu sapa!

        Soacră-mea ne povestea că, pe timpul când era funcționară la militari, corecta cu un creion roșu greșelile din cererile ofițerilor superiori și inferiori și-i trimitea să le mai scrie încă o dată. Nu le primea până nu erau scrise corect. Socrul a fost orfan de război și a crescut la orfelinat unde nimeni nu-l îndemna să învețe, dar el citea mult, învăța pe rupte de unul singur și a reușit să intre la Liceul comercial din Sofia, l-a absolvit cu succes și a primit diplomă de contabil (ceva foarte savant pe vremea accea). În cei patru ani de liceu  a stat în gazdă într-o cămăruță la o mansardă, tavanul era ciuruit și-i ploua în pat. Seara lucra la o crâșmă: curăța mesele și spăla vasele, iar cu puținii bănuți pe care-i primea ca salariu își plătea chiria. Mânca resturi rămase de la clienți.

         Tineretul de azi e răsfățat, are de toate și nu învață nimic. Cheltuie bani de la mama și tata pe țigări, alcool și zdrențe originale moderne, adeseori kitsch. Are pretenții mari și nu are respect pentru nimeni și nimic. Elevii dau buzna în autobuz și în metrou, ocupă locurile rezervate, scot urlete și răgete și beau bere fără să le pese. Dacă le faci observație, răspund vulgar. Azi, la un cămin de copii, am făcut cunoștință cu o fetiță de țigan expulzată din Suedia. E născută în Bulgaria, dar a crescut în Finlanda și în Suedia. Vorbește suedeza și engleza mai bine decât bulgara. Am invitat-o să ia loc și abia a îndrăznit să se așeze pe marginea fotoliului, se uita drept înainte, nu mă privea în ochi, își ținea mâinile pe genunchi și răspundea elegant la întrebări. Pe masă era o cutie de bomboane de ciocolată – cred că le-a văzut, însă nu le-a privit și n-a cerut/ cerșit cum fac țiganii de la noi(și-mi pare rău că am uitat să-i dau). Am întrebat-o cum e una și alta în suedeză - știa tot, am înțeles și eu pentru că unele cuvinte semănau cu germana sau cu engleza, dar le pronunța închis, cu accent scandinav. Spune că a lucrat la o fermă de cai, că natura e frumoasă și curată iar oamenii acolo sunt corecți și respectuoși. Am privit-o – fața ei exprima o noblețe sufletească deosebită, avea chiar gesturi de aristocrat și în același timp își știa locul.  Atunci  mi-am pus întrebarea: cum, mama măsii, chiar și copiii de țigan crescuți în Europa de Vest pot fi mai politicoși, mai respectuoși decât ai noștri, cei albi, din țările balcanice? Păcat că a fost expulzată, poate ar fi învățat și ar fi avut o soartă mai bună dacă ar fi rămas acolo, în livada verde-verde a vecinului suedez...

     Aici mă opresc din scris pentru că tocmai am făcut o plăcintă cu brânză și mă duc s-o mănânc cu lapte acru.

Boris Hristov, Bulgaria

n.1945

Omul singuratic

Pe frunte are-un semn ciudat și în mulțime veșnic stă deoparte.

Chiar dacă e înalt la stat, ce mic îți pare omul singuratic!

Culege buruieni de leac sau cu teslița amintirilor cioplește

Atunci când fără lucru a rămas, și-n pătura lui veche se-nvelește.

În timp larmă alții fac sau înfocat discută despre artă,

la masă prinde muștele în pumn și le dă drumul, omul singuratic.

Dar dacă scrie poezii, neapărat îți va lăsa ca semnătură

o lacrimă în ochi și-n minte o urmă de zgârietură...

El are adăpost și-o supă caldă, dar e atât de izolată

viața lui, în fundul coridorului ca o lădiță aruncată.

Cu-acoperișul în țărână de s-ar întoarce casa-ntreagă,

Cenușă ar putea mânca, însă la nimeni nu se roagă.

Ce foc l-a ars pe dinăuntru, ce fier pe inimă-l apasă,

Până  să-și verse păsul, mult vin ar trebui să bei cu el la masă.

Și pe cămașa lui curată întotdeauna are-o pată

Și-așa cum merge, în mulțime ca o mărgică el se pierde dintr-odată.

O carte poartă într-o mână  - leac pentru sufletu-i ce plânge,

Iar în cealaltă, omul singuratic, în buzunar o sforicică strânge.

Tradus din bulgară de Lucia Sotirova

*

Самотният човек

Борис Христов

Той има белег на челото си и сяда винаги на края.
Дори когато е висок, самотният човек е малък.

Събира билки или пък с теслицата на спомените дяла,
остане ли без работа - и мъкне вехтото си одеяло.

Докато другите крещят или говорят за изкуство,
самотният човек на масата лови мухите и ги пуска.

Но ако пише стихове, той непременно ще остави
една сълза в очите или драскотина в паметта ви...

Той има дом и топла супа, но е толкова затворен
животът му, изхвърлен като каса в дъното на коридора.

И тоя дом да се обърне с керемидите надолу,
той може пепел да яде, но няма да се моли.

В какъв ли огън е горял и под каква ютия -
за да научиш, трябва много вино с него да изпиеш...

Тъй както си върви с петно на ризата си чиста,
самотният човек в тълпата се изгубва изведнъж като мънисто.

В едната си ръка той носи книга за душата болна,
а с другата самотният човек въженце стиска в джоба.

Филм: " 25 цента" (Two bits)

      Обичам филмите, които имат душа. И мечта... И рядко ми се случва да попадна на такъв, защото напоследък телевизията бъка от блудкави „продукти”  без сол и пипер, предназначени за масовия вкус и консумеризма. Но снощи, след кратко цъкане насам-натам по програмите - Еврика! - намерих филм, който не само става за гледане, но отгоре на всичко има душа, мечта и философия... Става дума за филма „25 цента” (Two bits) на Джеймс Фоули, по сценарий на Джоузеф Стефано, с участието на Ал Пачино. Действието се развива в Южна Филаделфия, в едно горещо лято на 1933 година, по време на Голямата Депресия. Дженаро, бедно момче на 12 години, мечтае на събере 25 цента за да отиде на кино(толкова струва билетът с намаление до 18 часа, после става 50 цента) – чудо невидяно дотогава в неговия град. Рекламна кола обикаля пустия и прашен град и от мегафона един глас подканва хората: „Избягвайте от Депресията и от жегата! Елате на кино „Ла Палома”! „ Дженаро няма баща, майка му е вдовица, дядо му (Ал Пачино) е болен и всеки момент се очаква да умре. Всички са бедни, пазаруват на вересия или крадат картофи и ориз от бакалията, а бакалинът ги оставя да избягат. Лекарите прегледат болните без пари, работа не се намира, Америка е в депресия и бедното италианско момче няма как да събере цената на билета с намаление: 25 цента. Но да се върнем в началото: по улиците на града се движат два кортежа – една сватба и едно погребение. Срещат се точно срещу църквата и става сбиване – оказа се, че двете събития са предвидени за 10 часа. Булката е суеверна и се страхува, че погребението е поличба, която предвещава, че скоро ще остане вдовица. Младоженецът започва да раздава юмруци, а мъжете, които носят ковчега не му остават длъжни и го събарят на земята. Дебела сватбарка облечена в червена рокля ръси краден ориз за щастие, а настрани влюбена двойка се целува и  не обръща внимание на нищо... Дженаро гледа и се пита как могат да се веселят хората на фона на цялата беднотия и безизходица, но светът върви напред въпреки това, така че и той би могъл да ходи на кино, ако намери пари за билет. Колата продължава да се върти из града и да подканва хората да избягат от жегата и от Депресията в кино „Ла Палома”, където се прожектират два филма: един за сватба, а другия за погребение – ирония на съдбата. Дженаро има на живо и сватба и погребение,  две в едно, но киното го примамва с  нещо необяснимо и красиво като самия рай, където съвсем скоро ще се пресели и дядо му(Ал Пачино) и ще му остави като наследство монета от 25 цента... Но момчето много обича дядо си и не иска той да умре, така че се опитва да прави и невъзможното, за да намери пари. Лекарят му дава 10 цента и го праща да му чисти печката и да изкара пепелта (нещо, което не успява да свърши, защото жената на лекаря се обесва в мазето и момчето избягва ужасено), бакалинът му дава и той 5 цента за да придружи една побъркана от глад женица до дома й, майка му изважда от чекмеджето други 10 цента(цената на една консерва домати), и ето че сумата е налице и Дженаро хуква щастлив към киното, слага монетите в чинията пред касиерката, която си пудри лицето в огледалото и му показва часовника: 18,05, значи билетът струва вече 50 цента. Разочарование, тъга, умора... Колко много труд да стигне човек до мечтата, а времето, случайността или съдбата размахват пръст и казват: бегом марш, мечтата струва двойно!  Дженаро се прибира тъжен вкъщи и ляга на двора до дядо му, а старецът го пита защо се прибира толкова рано от киното. Дженаро му отговаря, че вече не иска да ходи на кино, уморил се е да гони мечтата, тя е невъзможна, тя е блян... Тогава Ал Пачино му разказва как е дошъл в Америка с параход, как всички в родния Абруцо, Италия, го убеждаваха, че е невъзможно да стигне до новия свят, но той не е престанал да вярва, че мечтите могат и да се сбъдват и ето го тук. И казва на Дженаро: „ Искай! Искай! Не преставай да искаш!” Една култова реплика, една частица от душата на филма... Разказва му още как се е запознал с бъдещата си жена на парахода, как са се оженили и какъв тежък грях има той на сърцето, грях, който не му позволява да умре. А иска, болен е, страда. Смята, че когато се роди човек, Бог започва да му строи къща на небето: за всяко добро дело слага по една тухла, а за всяка лошотия сваля по една. Когато къщата стане готова, човек умира и отива в рая. Дженаро иска за знае повече за греха на дядо му и той му разказва, че заради едно глупаво поверие е наранил душата на едно невинно момиче и това момиче днес е стара и нещастна жена и именно тя трябва да му прости. Поверието гласеше, че който момък е девствен в часа на сватбата, ще остане девствен цял живот. Тези думи са се втълпили дълбоко в съзнанието на дядо му тогава и той е подлъгал едно невинно момиче да му се отдаде, обещавайки му, че ще се ожени за него. Момичето му е повярвало, но остана излъгано: дядо му се оженил за баба му. А по-късно, преодолявайки мъката си, момичето също се омъжило, но младоженецът е разбрал, че не е благочестива и я е пребивал от бой... И тъй, Дженаро трябва да отиде при нея и да й иска прошка от името на дядо му, което и прави, връща се с прошката, дядо му умира и от ръката му пада на земята монетата от 25 цента – наследството, което му беше обещал. Съседи и роднини се събират да приготвят мъртвеца за последния му път, а Дженаро отива на кино, на среднощна прожекция. Дава парите на касиерката, получава мечтания билет и влиза в салона. И изведнъж чува гласа на дядо му, който му казва, че в рая е също толкова хубаво като на кино ...

   В живота е така:  мечтата си играе с теб на криеница и тъкмо когато си мислиш, че ти е в кърпа вързана, случайността ти я отнема. И ти казва: Закъснял си с 5 минути, мечтата струва двойно...