cubism all inclusive

am obosit și n-ar trebui să spun nimănui

de fapt nici nu-i nimeni să mă audă, toți s-au retras în tablourile lui Picasso

uneori mai vine câte-o ureche, un braț ochi instinct altceva

să mă contemple în filmul activităților mele

deși nu fac nimic important, descompun realitatea în fotografii

luate cu telefonul Huawei

deci vai de fotografii și vai de realitate

n-ar trebui să mai pozez, nici să scriu, poate nici să traduc

poeziile altora – am obosit

de atâta cantitate industrială de imagini, cuvinte, înțelepciune

prostie, comunicare, muțenie, viață

sunt sigură că ar fi mult mai bine

să citesc despre călătoriile în jurul lumii:

Camino de Santiago, Walking the Amazon, Drumul ceaiului

să mă plimb prin pădurile Sofiei

să-mi cumpăr șosete de bambus și chei
pentru ușile roz

să nu mai cred în nimic și în nimeni
prin telepatie, de la imensa distanță

în care locuim ca într-un hotel 
all inclusive

Virgil Mazilescu, Roumanie

 (1942 - 1984)

la première histoire pour Stefana

le chat ouvrira à nouveau la fenêtre

le chat vert et frais comme l’herbe

et dans la chambre déserte se faufilera

et aux pieds du maître s’enroulera

dors dors le sommeil t’emporte de ce monde

te lave et te peigne et te partage

aux pauvres enfants je t’ai déjà oubliée

et la pluie ouvrira à nouveau la fenêtre

la pluie verte et fraîche comme l’herbe

et dans la chambre déserte se faufilera

et aux pieds du maître s’enroulera

dors dors le sommeil t’emporte de ce monde

te lave et te peigne et te partage

aux pauvres enfants je t’ai déjà oubliée

et la mort a ouvert doucement la fenêtre

la mort verte et fraîche comme l’herbe

et dans la chambre déserte s’est faufilée

et aux pieds du maître s’est enroulée”

Traduit du roumain: Lucia Sotirova

Claude Aveline, France

(1901 – 1992)

 Le portrait de l’Oiseau-Qui-N’existe-Pas

Voici le portrait de l’Oiseau-Qui-N’existe-Pas.

Ce n’est pas sa faute si le Bon Dieu qui a tout

fait

a oublié de le faire.

Il ressemble à beaucoup d’oiseaux

parce que les bêtes qui n’existent pas

ressemblent à celles qui existent.

Mais celles qui n’existent pas n’ont pas de

nom.

Et voilà pourquoi cet oiseau s’appelle

l’Oiseau-Qui-N’existe-Pas,

et pourquoi il est triste.

Il dort peut-être, ou il attend

qu’on lui permette d’exister.

Il voudrait savoir s’il peut ouvrir le bec,

s’il a des ailes, s’il est capable

de plonger dans l’eau sans perdre ses couleurs,

comme un vrai oiseau.

Il voudrait s’entendre chanter.

Il voudrait avoir peur de mourir un jour.

Il voudrait faire des petits oiseaux

très laids, très vivants.

Le rêve d’un oiseau-qui-n’existe-pas,

c’est de ne plus être un rêve.

Personne n’est jamais content.

Et comment voulez-vous que le monde

puisse aller bien

dans ces conditions?

 Portretul Păsării-Care-Nu-Există

Iată portretul Păsării-Care-Nu-Există.

Nu-i vina ei dacă Dumnezeu care a făcut totul

a uitat s-o facă.

Ea seamănă cu celelalte păsări

pentru că viețuitoarele care nu există

seamănă cu cele care există.

Dar cele care nu există n-au nume,

iată de ce pasărea noastră se cheamă

Pasărea-Care-Nu-Există

și iată de ce e atât de tristă.

Acum doarme sau poate așteaptă

să i se permită să existe.

Ar vrea să-și poată deschide ciocul,

să aibă aripi, să plutească pe apă

fără să-și piardă culorile,

ca o pasăre adevărată.

Ar vrea să se audă cântând.

Ar vrea să se teamă că va muri într-o zi.

Ar vrea să aibă pui mici,

foarte urâți și foarte vioi.

Visul păsării-care-nu-există

e să nu mai fie doar un vis.

Nimeni niciodată nu-i mulțumit.

Și cum vreți să meargă bine lumea

în condițiile astea?

Tradus în limba română de Lucia Sotirova

Gaudeamus igitur

     

     Când mă apropii de fereastră, când intru în colivia asta fără gratii, mă simt ca o pasăre, învăț să fiu o pasăre galbenă care mimează Oda bucuriei în fața unui megapolis suspendat în aer. Galbenul e culoarea soarelui, a păpădiilor, a lucrurilor vesele și superficiale în sensul bun al cuvântului. Căci hai să nu fim prea grei la cântar... Poate că și teatrul absurdului e galben, nu știu, deși se joacă și în mine, pe o scenă iluzorie, întunecată, iluminată doar de ochii galbeni ai pisicilor negre stând de veghe  în spatele cortinei, gata să mă înșface la prima mișcare greșită, la prima replică improvizată, nu din scenariu, nu pe măsura Patului lui Procust.  

    Sunt o pasăre deci, dar nu pot fi cucul din ceasornic, nu pot repeta la ore exacte: cu-cu, cu-cu, cu-cu... Și dacă nu pot, ce-aș căuta în ornic? Mea culpa... În general locuiesc în realitate, am două case, două direcții posibile, două perechi de pantofi și mai multe peisaje accesibile în care mă plimb când e cald și frumos, când soarele, proprietarul de umbre, își face un puzzle multicolor din tot ce are la îndemână: copaci, ramuri, flori, oameni și lighioane. Ferestra e ceva contrafăcut, o copie a realității, o călătorie în locuri îndepărtate, o farfurie zburătoare printre universuri mari și mici. O lecție imensă despre imensitate, despre Pisica lui Schrodinger și multe alte istorii posibile...  Să ne bucurăm, așadar...