iubirea e o capră sălbatică

„Când suntem îndrăgostiţi, creierele nostre oglindesc creierele persoanelor cu care ne conectăm în mod special.” (savanții)

Vai de mine! Deci când am fost îndrăgostită am privit în creierul d-lui iubit ca într-o oglindă? Și am văzut că nu este mare lucru acolo? Și am început eu să-mi aranjez desagii cu încărcătură intelectuală pe rafturi? Plus unele abțibilduri precum poezii, murături, gheme pentru pisici, lumânări, storcătorul de fructe și papucii de casă? Pasămite drumurile n-au mai avut loc, așa că nu peste mult timp am deschis fereastra oglinzii și hop!, am sărit în urzici și m-am dus la răscruce.

Acolo am întâlnit-o pe Alinutza care stătea pe o valiză veche, legată cu sfoară, și aștepta să treacă cineva și să-i spună în ce direcție se află iubirea absolută. I-am explicat că iubirea e capricioasă ca o capră sălbatică și o ia razna în toate direcțiile dintr-odată, că peste tot prin livezi cresc iubiri mărunțele ca bureții de rouă, dar una mare și eternă nu va găsi nicăieri pentru că nu există. Iar dacă va întâlni una cât roata carului, să ia aminte că e modificată genetic și e plină de fosfați și pesticide.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că iubirea e doar o reacție chimică după ce au analizat creierului șoarecelui de câmp, într-un moment în care era îndrăgostit, și au găsit acolo oxitocină și dopamină cu sacul.
”Iubirea e teama de neant” spun filozofii(unii), iar psihologii le țin isonul: ”Iubirea e o problemă de autosugestie.”
Of corse, oamenii de știință sunt niște nenorociți, filozofii sunt niște deprimați, iar psihologii și psihanaliștii niște nebuni. Și acum cine are dreptate? Alinutza!

bere din zăpadă

Nu știu ce-i iubirea(cuvânt de origine slavă, analogul latin e „amor”, dar sună ca în vodevil, așa că dă-l pe cel slav încoace), la tinerețe credeam că știu, dar iubire numeam doar nevoia de iubire, fără să-i pot descifra hieroglifele, runele sau pictogramele, ergo hormonii. Voiam cu tărie ceva necunoscut, insolit, romantic, poetic și... cam atât. Eroare! Cu vremea am înțeles că iubirea e ciulama de hribi cu smântână și se mănâncă cu mămăligă. Uneori e apă, apă de ploaie. La tv au spus că nu-ș ce berar a făcut bere din zăpadă. Evrika! Am rezolvat ecuația: iubirea este bere din zăpadă.

La lumina unui licurici scrie-ți poemul din urmă, pe primul l-ai scris la lumina meteoritului de la Tunguska. Apoi a urmat un amestec de viață și poezie, ai construit un turn de conserve de pește pe masa din bucătărie, ai sculptat o statuie de sare în Marea Moartă, ai șters praful de pe florile din toate grădinile lumii. Ploile au udat manuscrisele și acum o mână necunoscută le uscă la soare. Valabil pentru toți poeții duși (uneori cu pluta la vale). Pentru Poeți.

Plouă și ninge, la vară voi striga și eu: trăiască lapovița! Acum nu, pentru că mi-e milă de pisicile care îngheață flămânde pe sub mașini. La market se vând citrice toxice, Black friday se ia la bătaie cu Merry Cristmas, gripa păsărească zboară peste noi în toate direcțiile ca ciorile speriate de furtună. Frigul seamănă tot mai mult cu tăcerea(poetică și fotografică). La primăvară toate se vor topi și se vor scurge în canale: singurătatea, zăpada, foamea pisicilor, tăcerea et caetera... 

Emil Cioran e genial și are dreptate. Uneori ceea ce spune pare a fi șocant sau jignitor, dar are dreptate. Chiar și atunci când se contrazice, când jonglează cu paradoxuri și imposibilisme. Se spune că adevărul supără pe om. Să înțelegem atunci că minciuna îl bucură? Am observat că suntem împreună atâta timp cât suntem falși - la primul adevăr ne despărțim. Tăcerea e și ea o mască, dar una de gaze, salvatoare. Ce m-am mai filozofat și eu - uh!

Interval

tuturor lucrurilor imaginare

şi celor neîntâmplate
le-am inventat câte un nume
în intervalul nesigur
dintre vis și uitare
fără să ştiu că pierd şi eu însămi voi fi
neîntâmplata singurătate
a altui lucru

cuvinte bănuite am încercat să rostesc
într-un târziu foarte sigur
dar a fost o alunecare, o pierdere

îmi amintesc doar liniştea ploii
vara pe frunzele de mălin
lumina ei, nemărginirea
oricât ar fi de povestit
vine un spațiu alb
şi eu îl umplu imediat cu tăcere
închipuindu-mi urcarea unei gâze
pe tulpina amară, spre floare...

Baladă imaginară

                                   Îl simt ca o părere cum tremură și tace

e-un cal prelung de ape și coamă de fuior

las urme de copite iar calul se preface

în ce eram-nainte și ce puteam să mor

      alerg pe câmpuri seara să mă îngrop în soare

pe vremea când amurgul mi se năzare râu

         un nor de praf m-ascunde și miezul lui mă doare

iar depărtarea-mi arde grumajii ca un frâu

 de voi ajunge-acolo din goana-nvolburată

voi nărui văzduhul cu pieptul asudat

apoi din nou tăcere și nimeni niciodată

nu va găsi cărarea prin care am plecat

 

poem uitat în sertar

stătea în mijlocul drumului

ca în mijlocul unui lucru foarte sigur

și eu îl priveam, fluieram spre locul acela

hipnotizată de ochii înguști

treceam pe alături și îmi era teamă

că l-ar putea călca autobuzul

câinele

părea sculptat în somnolență, apatic

era sufletul drumului

un suflet lipit în exterior

gata oricând să migreze aiurea

făcând abstracție de fluieratul meu salvator

The grapes of wrath

prăjitură cu fructele mâniei, rețetă:

se bat ouă de pterodactil
se scoate preistoria din ele 
zaharicale cu planeta Pământ, cu Higgs bozon
și gaura din stratul de ozon
cu mii de păsări moarte în pete de petrol
cu publicitate pe micul ecran - minuscul – minus – m
gustoase ca un câine cu proteze fixate cu lipici Corega
să poată roade osul care i se aruncă sub masă
trăim sub masă, roadem sub masă ceea ce ni se aruncă
tort cu praf de spălat, cu bunuri, servicii, companii
cu aspartam, margarină, și E-uri cancerigene
cu chemtrails cernute prin plase de protecție cu camere video de supraveghere
cu prețul benzinei cu plumb, cu rachete antitanc ghidate

„mănâncă, fetiță murdară, mănâncă ciocolată/ de-aș putea mânca și eu
ciocolată cu aceeași naturalețe ca tine”

mănâncă și citește Pessoa, adică personne – nu, nu citi - consumă
nu citi, consumă, fă gunoi, fă bani din gunoi, fă capital pentru alții, fetiță murdară
din Generația Awake, din Cannabis sativa fă baclavale
trufandale cu nimeni, cu singurătate, cu alienare
cu numărul special al revistei Playboy/ Plai cu boi care costă 500 000 000 $
gogoși cu Monsanto, cu OMG, cu roșii de plastic
tratate cu gene de crocodil
cu No man’s land, cu bani spălați, cu creiere spălate
cu ignoranță, prostie, cu prea multă mâncare
(când alții n-au bani de pâine și de lapte acru)
cu prea multe țoale/ mode și lucruri inutile
(în timp ce alții mor pentru că n-au bani de operații și medicamente)
noi lenevim, ne e somn, nouă ne place Fiesta, siesta, nimicul
și apa de ploaie. noi avem păr vopsit, decolorat, îmbălsămat
dar nu vedem, nu auzim, nu gândim: punem totul pe bandă
tot ce ni aruncă sub masă. cumpărăm online, plătim cu paysavecard
cu hackeri, parole, speedy, prin telefoane mobile, prin aer și apă de ploaie
hai la păscut pe Plaiul cu boi - Playboy
paște și tu, să paștem împreună Atropa Belladonna sub masă
dar n-o să vă placă, nu!
voi vreți prăjitură cu perle, cu stele, cu inimi de pluș
rămase de la Romantic Valentine’s day
cu botox, silicon, unghii false
fixate cu mortare și mase refractare
Life below zero cu cireașă în vârf !

scrisul e un licurici

Scriu ca să uit — viața(sau, cel puțin, o parte din ea).

Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare, se așează pe scaun într-un colț mai întunecat și îl așteaptă pe Godot (despre care Beckett spune că nu există). Eu rămân în capsula mea și din solidaritate cu scrisul tot pe Godot îl aștept. Sala de așteptare pare a fi o camera obscura, iar scrisul un licurici. Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie. Își caută sufletele pereche și uneori chiar le găsesc. 

Scriu pentru că nu mă pot adapta la prostie. Las prostia să se adapteze la inteligență. Prostia e afară, în stradă, umblă pe catalige și aruncă pâine la porumbei pe lângă bănci și la cafenele. I-am spus să înceteze, că-mi prăfuiește cafeaua. S-a uitat la mine printr-un nor de praf și de aripi și mi-a răspuns obraznic. N-a încetat. 

În ultimul timp prostia ia forma unor grupuri de elevi gălăgioși care se urcă în autobuz pe ușa din față și ocupă locurile rezervate. Bătrâni cu bastoane stau în picioare, în timp ce prostia își ridică picioarele pe bancheta de vizavi. Vorbește cu voce tare, se îmbrâncește, jignește pe cine apucă. Unii îi fac observație, alții o apără:

• Lasă în pace prostia, domnule, ce vrei de la ea, ce ți-a făcut?

Aici îmi vine în minte un banc despre cineva care vindea carne de cangur la piață și un cumpărător îl întreabă:

• De ce-ai omorât cangurii, mă, ce ți-au făcut?
• Cum ce mi-au făcut? Îmi latră toată noaptea sub geam!

Metamorfozele prostiei continuă, Godot nu vine și viața merge înainte pe drumul care duce înapoi (la noi, în camera obscura).

888

Aseară la tv m-am uitat(fără să vreau) la o ceremonie cu Gwyneth (uh, ce nume complikeișăn) Paltrow și Angelina Jolie(cea faină, adică) și mi-am pus întrebarea de fac ele atâtea mutrițe, botișoare, clipiceli, fundulețe, buricele și zâmbete de serviciu. De ce se îmbracă în veșnicele rochii de bal, lungi, fără spate, fără piept sau transparente, cu trenă, fără trenă, cu sclipici sau nu, despicate până la talie, deci „spectaculoase”, cum le categorizează ziariștii, nu eu. Fierbe-mă, frige-mă, nu văd nimic original, avangardist, futurist, poetic etc. Văd doar o salată de rochii și niște nume mari de modelieri ca preparat de bază(în loc de friptură de ren). Eu mi-aș pune niște pantaloni de camuflaj cu multe buzunare, o bluză zmeurie cu bucăți de dantelă galbenă agățate de ea, iar la gât un colier de ardei iuți, roșii, proaspeți, lucioși. Și aș rămâne serioasă, tristă și gânditoare. Aș ține în mână un craniu de plastic, un pește viu sau o pasăre murdară de mâl și petrol. Eventual, o pictură cubistă de Picasso: Don Quijote, Tête de femme sau Arlequin. Aș recita:
Roses are red,
Violets are blue,
Sugar is sweet,
And so are you?
Totul pus sub semnul întrebării.