despre Walt

Walt Whitman, marele poet Americii, nu-mi place
și chiar mă irită pe alocuri
poezia lui e prea amplă, prea panoramică,
prea patetică, prea senzuală, prea încărcată,
prea amănunțită, prea descriptivă, prea optimistă, prea îndrăzneață
poartă pe umeri toți zgârie-norii Americii viitorului
munții, pustiurile, fluviile, anotimpurile, oamenii
pe urșii Grizzly din Alaska
și pe Trump.cândva îmi plăcea: „dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă-ntr-altul:
eu undeva m-am orpit și v-aștept”
(a fost o vreme a așteptărilor mele,
un scurt “Song of myself”, dar s-a dus)
acum
îmi place doar titlul ”Fire de iarbă”
e transparent, îl ating, îl respir
restul e un vârtej, un puhoi
care ia totul pe sus și-l aruncă în nori
(seamănă cu uraganele de azi)
dar în urma lui nu rămâne dezastru

ci reînviere și reînflorire

rămâne un „Cântec murmurat pentru vremea liliacului”

o primăvară plină de susur și zumzet

și de ce să n-o las eu acum

să-și explodeze toți mugurii !

ha-ha plus minus

e un ha-ha al meu personal și n-are legătură

cu cel al lui Mircea Ivănescu

trebuia să-l botez he-he, hi-hi, ho-ho sau hu-hu

dar nu vreau să i se piardă sensul de bază

care-i un ha-ha absolut hotărât

deși cam flușturatic și poartă ochelari ieftini de soare

(al lui M.I. are ochelari cu rame groase și multe dioptrii)

dar tot e bine că nu-s ochelari de cal

dar tot e bine că nu-i o colivie cu o pasăre tristă și tot mai tristă

dar tot e bine că nu-i o capcană pentru cerbi fazani veverițe sau bigfoot

ha-ha -ul meu nu trece prin zid

ca Omul care trece prin zid

nu merge pe sub apă ca mierla de apă

n-are mașină, nici bicicletă, și nici măcar o trotinetă freestyle

e încălțat cu mocasini second hand

primiți cadou de la Pană de vultur

care-i avea de la Sitting Bull

care i-a purtat până s-au rupt

apoi i-a dat lui Mai iute ca moartea, el i-a peticit

de mai multe ori șamd

deci sorry am un ha-ha ce umblă aproape desculț

și se îmbracă numai cât să nu fie gol

(de la brâu în jos, restul aproximativ)

despre mâncare ce să mai spun!

se mulțumește cu ce cade din pom

(fără să tragă nimeni cu praștia)

am stat de vorbă cu el să văd cu ce pot să-l ajut

și mi-a spus printre altele

că nu reușește să deschidă nicio ușă, nicio fereastră

niciun perete, niciun lan de floarea-soarelui

nici un ghișeu aleatoriu de la o instituție aleatorie

nu poate descifra semnalele de fum

transmise de tribul vrăjmaș hu-hu

nu poate fuma pipa păcii cu soldații generalului he-he

n-are pene în păr, nu folosește multe interjecții ca hi-hi

nu are pielea roșie, nici sânge albastru precum ho-ho

și nu-și poate schimba culoarea ca un cameleon

deci e un ha-ha singur

cu cât mai ha-ha, cu atât mai singur

cucu!

poem nr.10.07

în ultimul timp-spațiu 

fără trandafiri și declarații de catifea

nu mai am zile de naștere, au dispărut în neant

au fost ploaie și s-au evaporat

sunt ploaie și s-au dus să plouă în Spania

vor continua să fie ploaie sau altceva:

memoria unei furnici tăietoare de frunze

uragan rătăcit printre plopii înalți 

ai unui sezon mai dens decât liniștea

fără intrare și fără ieșire

fără pereți și fără acoperiș

vor fi roiuri de fluturi, comete

praful din raza de soare, poeme 

imponderabile

ca spuma de mare

et caetera et caetera

dar

la mulți ani o dată, la multe ploi o dată

la nimeni nimic nicăieri

o dată

iulie, 7

”A venit primăvara, speranțele de iarnă s-au dus,
Acum se duc speranțele de primăvară,
Dar o să fie bine la toamnă,
Dar o să fie bine la sfârșit.

Dar o să fie bine după aceea,
Când nu vom mai ști nimic,
Dacă nu vom mai ști nimic,
Dar cine știe. ”

Așa grăit-a Ileana Mălăncioiu, ci iată o cover version:

e iulie 7, speranțele de aprilie-mai-iunie s-au dus
acum se duc speranțele de august și septembrie
dar, ca întotdeauna, o să fie bine la iarnă
când vom fi oameni de gheață
când ne vom ascunde într-un iceberg
și vom mânca compot de corcodușe
(că astea atârnă aici pe ram)
și ne vom imagina că suntem pinguini regali
și nu vom mai ști că ne vom topi
și nu va rămâne din noi decât ceea ce suntem acum:
dar chiar suntem?
cine știe...

imposibilisme

Mai pot suporta numai liniștea liniștea liniștea și sunetele din natură: vuietul cascadei, ropotul ploii, ciripitul, orăcăitul, be-he-hăitul, cucurigatul șamd. Nu mai suport timpul și locul, astea două șmecherii se suprapun, se ascund sub măști de carnaval venețian, îmi sar în față la colțul străzii și strigă: bau! Acum de la mine se așteaptă să fiu optimistă, energică și fără de umbre, să citesc proverbe despre măreția și unicitatea vieții, citate de cherestea, filozofii superflue, romane-supe de pui pentru suflet, cărți despre cum să atragem succesul et caetera. Dar eu nu pot „să umblu cu capul gol prin pădurea de aluni când e frig” (Mazilescu) și „nu pot trăi o veșnicie într-o pădure de mesteceni” (Ivănescu), nu-l aștept pe God-ot - stau pe bancă și sub bancă, sub copacul de care atârnă spânzurătoarea celui mai lung cuvânt din lume, dar nu-l aștept pe God-ot. Puține lucruri care nu există am așteptat eu, puțini mopeți, pisicâini, innopteni, Beckeți, scrisori, poezii, iubiri bla-la?! Toate cele nevenite s-au dus cu pluta la vale și cu căruciorul la film, „ca trenul ceva a trecut/ și nici măcar nu l-am văzut/ pe marele Gatsby.” (eu)...

***

Încă n-am terminat: merg pe coridoare înguste, lungi și întunecate care duc spre capetele balaurului, deschid ușile una după alta, dar în spatele lor se ascunde peretele orb, mut și surd. Mă gândesc la poezia verticală a lui Roberto Juarroz, la ferestrele desenate pe uși, tavan, ziduri și pe alte ferestre. Instituția asta nu are ieșire la mare, se văd vecinii care fac barbecue, se văd cățeii lor care scormonesc în iarba ray-grass, copii aleargă în toate direcțiile și se luptă cu niște indieni invizibili, se vede și Winnetou cu pene în păr, se aud strigăte: Au, au, auuuu! Nu suport mirosul de slănină arsă, mă dor antenele de atâta gălăgie - sunt un gândac scarabeu cățărat pe o floare de pătlagină, îmi caut perechea. Pe florile de pătlagină se adună scarabeii și fac nunți. Instituția asta are și multe ghișee de sticlă în spatele cărora stau funcționare coafate, decolorate, cu unghii negre de plastic cu picățele verzi, se uită în oglinjoare și când apare câte un client îl atacă cu voci ascuțite ca niște săgeți din jungla Amazoniei, săgeți unse cu otravă luată din vârful limbii lor. Clienții sunt oameni fini, educați, erudiți și corecți. Majoritatea sunt slabi, mici de statură, tăcuți. Printre ei sunt chiar și profesori-doctori în filozofie. Funcționarele din jungla ghișeelor de sticlă, bineînțeles, atacă pe cei slabi - așa e în junglă. Fie ea de iarbă, de sticlă sau de beton armat. Bădăranii sunt tratați cu teamă și respect, huliganii, șarlatanii, mafioții, bizonii și leul sunt tratați cu mănuși de mătase și zâmbete de Monă Liză.

Cineva a ieșit pe o ușă fără să fi intrat, alții intră și nu mai ies. Încerc și eu să trec prin zid, dar dau cu capul de piatră și-mi iese un cucui. Cum așa, unii intră, iar eu nu pot. Presupun că sunt imateriali. Renunț, mă dau bătută, vreau acasă. Alerg spre capătul coridorului prin care se întrevede o lumină de soare stins și transformat în pitic alb. Intrarea a dispărut. Nu mă pot întoarce. Mă uit la tavan, la pardoseală, la imposibil. Încerc să desprind o scândură putredă din dușumea - toate scândurile sunt putrede, totul se scoperă cu mucegai și mușchi de pădure, totul înverzește, crește și se transformă în junglă. Părul funcționarelor înverzește și el.
Vreau să văd până unde mă poate duce imaginația - sper să mă salveze din realitate și să mă mute într-o hologramă.

cuantică simplă

Lumile noastre sufletești sunt baloane de săpun roz, albe, verzui, de levănțică, de lăcrămioare sau de slănină și sodă caustică, iar când ne lovim unii de alții, ne spargem. Subtili, lejeri și plutitori în poezia lucrurilor, ce oare e atât de diferit în noi, încât ne reducem unii pe alții la nimic? Există undeva, acolo, în spectrul luminii albe, o nuanță necunoscută, o particulă de antimaterie, un mister cuantic venit din neant să ne ducă înapoi în neant? Sau, poate, totul e mult mai simplu și depinde doar de legile fizicii pe care o cunoaștem, sau ar trebui s-o cunoaștem și s-o respectăm? Deci ”plouă fără gândire”, fără noi, fără ploaie...
***
Mulți din poeții de emoție sunt prieteni cu paharul, dacă n-ar bea, n-ar putea scrie. De asta spun și eu ca alții că-mi place poetul, dar nu-mi place omul. Îmi place poezia poetului, dar nu-mi place omul și jumătate din poet. Mă orientez către poeții de logică(emoțională) și cuantică poetică(ca Roberto Juarroz) cu speranța că ei scriu cu simțuri mai elevate, cu verticalitate, iară nu cu tărie alcoolică.
***
„Activiştii vor fi activişti toată viaţa,
iar noi vom fi poeţi toată moartea”
~Nichita Stănescu~
***
Culoarea violet e un foc care mă surprinde cu ceva... magic(?), deși haine violet nu port. Acum am nevoie de ea. E un pod de trecut peste frig.
***

”Diferența între sistemul comunist și cel capitalist e că, deși amândouă îți trag șuturi în fund, în comunism trebuie să aplauzi, iar în capitalism ai voie să strigi.”
(Reinaldo Arenas, Ante que anochezca)
Asta citesc acum(în bulgară) și, alternativ, Los autonautas de la cosmopista de Julio Cortazar(jurnal de bord al unei reality-călătorii pe Autostrada soarelui Paris - Marsilia).

Am vrut să-mi iau o internet-pauză de o lună, dar mi s-a spus că dacă nu plătesc internetul o lună, pe urmă iar trebuie să închei contract pe 18 luni și mie robia asta nu-mi place.
Am tv, tel și internet de la 3 firme diferite și-mi iese scump. Dacă aș avea 3 în 1 ar fi mai ieftin, dar tocmai am zugrăvit și nu vreau să-mi zgârie iar pereții agâțându-mi de ei cabluri noi care vin din alte găuri și direcții. Iată o dilemă ca o trilemă.
La tv n-am ce vedea, filmele se plimbă prin canale și se repetă - m-am uitat la ”Telma și Louise” de 5 ori.
Afară nu-i de umblat, acum zăpada cu noroi a înghețat pe șosele în fomă de barieră de corali și merg pe ea ca pe catalige, cu picioarele rășchirate, înaintând lateral. Mă uit și în sus, să nu cumva să-mi cadă pe cap vreun țurțure de 1 metru și greu de 10 kg. (A fost un caz mortal acum câțiva ani.)
Ieri m-am tot învârtit prin cartier și am văzut niște ciori care mâncau semințe de floarea-soarelui dintr-un pliculeț aruncat sub o bancă. Când m-am apropiat, au zburat în spatele băncii, dar una, prevăzătoare, s-a întors, a luat pliculețul în cioc și l-a dus în ascunziș. Altă cioară încerca să spargă o nucă aruncând-o din zbor pe stradă, dar nuca se încăpățâna și rămânea întreagă. Am vrut să i-o sparg eu cu piciorul, dar nu mi-a permis: a zburat într-un plop înalt cu nuca în cioc.
Am văzut și trei corbi negri care au atacat un stol de porumbei și le-au furat pâinea. Am vrut să-i pozez, dar au zburat într-un castan cu pâinea în cioc și au așteptat să mă îndepărtez.

10 noiembrie, plouă

dimineață, 10 noiembrie, plouă. ce fac eu acum
în teatrul absurdului unde mă aflu: 
mă scol și mă duc la pozat
(ah, Mazilescu) 
nimeni
am picioarele ude iar gândul 
ca o fotografie black & white
cu reflectare în baltă. și ce alta mai fac:
râcâi cu vârful pantofului o frunză lipită de asfalt
caut ceva de care să mă agăț 
ca înecatul de-un pai

pe bancă sub nuc o bătrână
croșetează târlici pentru îngeri - 
nu e prea departe de mormânt

deci nimeni
doar apa de ploaie
un porumbel căcăcios
grămada de fotografii