imposibilisme

Mai pot suporta numai liniștea liniștea liniștea și sunetele din natură: vuietul cascadei, ropotul ploii, ciripitul, orăcăitul, be-he-hăitul, cucurigatul șamd. Nu mai suport timpul și locul, astea două șmecherii se suprapun, se ascund sub măști de carnaval venețian, îmi sar în față la colțul străzii și strigă: bau! Acum de la mine se așteaptă să fiu optimistă, energică și fără de umbre, să citesc proverbe despre măreția și unicitatea vieții, citate de cherestea, filozofii superflue, romane-supe de pui pentru suflet, cărți despre cum să atragem succesul et caetera. Dar eu nu pot „să umblu cu capul gol prin pădurea de aluni când e frig” (Mazilescu) și „nu pot trăi o veșnicie într-o pădure de mesteceni” (Ivănescu), nu-l aștept pe God-ot - stau pe bancă și sub bancă, sub copacul de care atârnă spânzurătoarea celui mai lung cuvânt din lume, dar nu-l aștept pe God-ot. Puține lucruri care nu există am așteptat eu, puțini mopeți, pisicâini, innopteni, Beckeți, scrisori, poezii, iubiri bla-la?! Toate cele nevenite s-au dus cu pluta la vale și cu căruciorul la film, „ca trenul ceva a trecut/ și nici măcar nu l-am văzut/ pe marele Gatsby.” (eu)...

***

Încă n-am terminat: merg pe coridoare înguste, lungi și întunecate care duc spre capetele balaurului, deschid ușile una după alta, dar în spatele lor se ascunde peretele orb, mut și surd. Mă gândesc la poezia verticală a lui Roberto Juarroz, la ferestrele desenate pe uși, tavan, ziduri și pe alte ferestre. Instituția asta nu are ieșire la mare, se văd vecinii care fac barbecue, se văd cățeii lor care scormonesc în iarba ray-grass, copii aleargă în toate direcțiile și se luptă cu niște indieni invizibili, se vede și Winnetou cu pene în păr, se aud strigăte: Au, au, auuuu! Nu suport mirosul de slănină arsă, mă dor antenele de atâta gălăgie - sunt un gândac scarabeu cățărat pe o floare de pătlagină, îmi caut perechea. Pe florile de pătlagină se adună scarabeii și fac nunți. Instituția asta are și multe ghișee de sticlă în spatele cărora stau funcționare coafate, decolorate, cu unghii negre de plastic cu picățele verzi, se uită în oglinjoare și când apare câte un client îl atacă cu voci ascuțite ca niște săgeți din jungla Amazoniei, săgeți unse cu otravă luată din vârful limbii lor. Clienții sunt oameni fini, educați, erudiți și corecți. Majoritatea sunt slabi, mici de statură, tăcuți. Printre ei sunt chiar și profesori-doctori în filozofie. Funcționarele din jungla ghișeelor de sticlă, bineînțeles, atacă pe cei slabi - așa e în junglă. Fie ea de iarbă, de sticlă sau de beton armat. Bădăranii sunt tratați cu teamă și respect, huliganii, șarlatanii, mafioții, bizonii și leul sunt tratați cu mănuși de mătase și zâmbete de Monă Liză.

Cineva a ieșit pe o ușă fără să fi intrat, alții intră și nu mai ies. Încerc și eu să trec prin zid, dar dau cu capul de piatră și-mi iese un cucui. Cum așa, unii intră, iar eu nu pot. Presupun că sunt imateriali. Renunț, mă dau bătută, vreau acasă. Alerg spre capătul coridorului prin care se întrevede o lumină de soare stins și transformat în pitic alb. Intrarea a dispărut. Nu mă pot întoarce. Mă uit la tavan, la pardoseală, la imposibil. Încerc să desprind o scândură putredă din dușumea - toate scândurile sunt putrede, totul se scoperă cu mucegai și mușchi de pădure, totul înverzește, crește și se transformă în junglă. Părul funcționarelor înverzește și el.
Vreau să văd până unde mă poate duce imaginația - sper să mă salveze din realitate și să mă mute într-o hologramă.