Fernando Pessoa, Portugalia

(1888 - 1935)

Tutungeria
(Traducere de Lucia Sotirova)

Nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(şi de l-ar şti cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi daţi spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre şi fiinţe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
şi încărunţindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate şi tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca şi cum aş şti adevărul.
Lucid, ca şi cum m-aş afla în ceasul morţii,
şi nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa şi partea asta a străzii
se prefac într-un şir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrţîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din faţă,
ca ceva real dinafară,
şi senzaţia că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate ca totul nu era nimic
şi învăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
și am fugit pe cîmpuri, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi şi copaci,
și oameni  care semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă aşez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce ştiu eu ce-o să fiu cînd nu ştiu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta şi asta!
Şi-atîţia alţii au aceleaşi convingeri!
Un geniu? În clipa de faţă
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaşte poate
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine...
În cîte mansarde şi nemansarde ale lumii
trăiesc nebuni care se cred geniali?
Cîte aspiraţii înalte, nobile, lucide
şi realizabile, cine ştie,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
şi nu vor găsi cine să le-asculte.
Lumea aparţine
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparţină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deşi nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care aşteaptă
să i se deschidă uşa în faţa unui perete fără uşă,
cel care. cîntă romanţa infinitului
în curtea găinilor,
şi-aude vocea lui Dumnezeu într-un puţ astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-şi reverse natura
peste capul meu înfocat
soarele, ploaia
iar vîntul să-mi spulbere părul...
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de a ne ridica din pat,
dar ne trezim şi iat-o întunecată,
ne sculăm şi uite că-i străină,
ieşim din casă şi vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee şi spaţiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiţă,
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
şi toate religiile nu ne învaţă mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiţă murdară, mănîncă!
De-aş putea mînca şi eu  ciocolată
cu aceeaşi naturaleţe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de argint
care-i, de fapt, staniol,
și-o arunc la gunoi unde mi-am aruncat şi viaţa.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripţie şubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreţ fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veşmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanţă,
şi rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exişti şi prin asta consolezi,
zeiţă greacă, statuie însufleţită,
patriciană romană, nobilă şi nefastă,
sau tu, prinţesă a trubadurilor, amabilă şi prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată şi îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinţilor noştri,
sau nu ştiu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poţi inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă fantome,
mă invoc pe mine însumi
dar nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
şi văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
maşinile ce trec,
văd fiinţe vii, îmbrăcate, trecînd una pe lîngă alta,
văd cîinii care există şi ei,
şi toate astea mă apasă
ca o condamnare la exil,
şi totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credinţă,
şi azi nu-i cerşetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrenţele fiecăruia,
la rănile şi la minciunile lor,
şi mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credinţă
(realitatea poate exista şi fără a face nimic
din toate astea),
poate că ai fost doar o şopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că eşti o coadă de şopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am putut face,
iar ce-aş fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus o mască greşită,
m-au luat drept ceea ce nu-s
iar eu n-am dezmiţit
şi iată-mă pierdut.
Am vrut să-mi dau jos masca,
însă era lipită de chip.
Apoi am scos-o şi m-am uitat în oglindă -
am văzut că-s bătrîn.
Beat fiind, n-am putut să-mi pun din nou
masca pe care n-o aruncasem.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcţiune
pentru că-i inofensiv,
şi vă povestesc acum istoria de faţă
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esenţa muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă redescopăr
ca pe-un lucru de mine însumi creat,
şi nu voi rămîne veşnic
în faţa tutungeriei din faţă,
călcînd în picioare conştiinţa de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un beţiv,
sau ca pe-o rogojină furată de ţigani
şi care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieşit la uşă, stă în uşă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
şi-n suflet cu durerea de-a mă şti neînţeles.
El va muri şi eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma şi versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
şi limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Şi pe alţi sateliţi, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
şi să locuiască în nişte tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în faţa altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafaţă,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
şi mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contrariul.
Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil şi competent,
eliberarea de toate speculaţiile,
conştient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aş fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la uşă.)
Ca purtat de-o inspiraţie divină,
Esteves s-a întors şi m-a văzut.
Mi-a făcut semn cu mîna iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Şi Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri şi fără speranţă,
şi patronul tutungeriei a zîmbit.