Je ne sais...

Nu știu.
Ce să fac cu mine?
Să alunec spre tine
ca un fluviu în mare?

Să ies din maluri
acoperind distanțele?
Să devin apă stătătoare?

Sau ocean primordial
unde viața
încă nu s-a ivit.

Prin vid
să plutesc spre tine?

Să cad -
cenușă fecundă -
pe-o altă planetă
unde apa așteaptă
un atom de iubire?

Nu știu.
Nu pot să m-opresc.
Continui spre tine.

Ma doare.
Mi-e bine.
De la un mal la altul
tulburată de tine.

Si-aș vrea
un corp de femeie să fiu.

Dar uite-mă fluviu
spre tine.
Nu știu.

2003 (de pe vremea când scriam fără a spune nimic)
***
Je ne sais.
Que faire de moi?
Couler vers toi
comme un fleuve
vers la mer?

Déborder?
Couvrir les distances?
Devenir eau dormante?

Ou l'océan primordial
où la vie
est absente?

A travers le vide
errer vers toi?

Tomber -
cendre féconde -
sur une autre planète
où l'eau attend
un atome d'amour?

Je ne sais.
Je peux pas m'arrêter.
Je continue.

Ca me fait mal.
Ca me fait du bien.
D'un rive à l'autre
troublée par toi.

Je voudrais avoir
un corps de femme.

Voici le fleuve.
Je ne sais pas.

Je suis allée

Je suis allée au marché au café
et j'ai acheté du café, pour toi, mon amour.
- Ați deschis deja? - am întrebat proprietarul, un munte de om,
în timp ce mă jucam cu clopoțeii de vânt agățați de tavan
și ascultam cum sună: zglobiu sau solemn, ca niște talăngi.
(Sună a liniște și a depărtare, mi-am spus.)
- Dacă nu deschidem, ce să mâncăm, clopoței chinezești? 

Je suis allée au marché aux fleurs
să cumpăr lalele roșii, ca cele din poezia Sylviei Plath.
- Ați deschis? 
- Da, dar avem doar mușcate englezești în ghivece.
- Sunt capricioase, - refuz eu - thank you.
Je suis allée au marché aux oiseaux
să cumpăr un pui congelat, dar am renunțat
(era prea congelat, mon amour).

Et puis je suis allée au marché à la ferraille
să cumpăr un filtru pentru robinet.
Et puis am făcut calea-ntoarsă
și m-am mirat văzând că magazinul
de haine de lux, cu pereți de oglinzi,
magazinul în care nu intră nimeni,
nici măcar un virus cu coroană pe cap,
e și el deschis, deși nu are rost,
pentru că nici personalul, nici manechinele,
n-au mai mâncat nimic de o sută de ani,
mon amour.

altundeva, altfel

Fizicianul Brian Cox spune că Universul se deplasează dinspre ordine înspre dezordine, că în Univers, cândva, era mai multă ordine. 
Dar lumea? În lume n-a fost ordine niciodată, nu pe deplin. 
Istoria e un șir de războaie, în Evul Mediu ciuma a omorât o treime din populația Europei, în natură nimic nu este în deplin echilibru.
Când venim pe lume ne despărțim de întuneric și ne unim cu lumina?
Ne despărțim de praful cosmic sau de un gheizer de pe Encelad și ne unim cu apa, cu aerul, cu iarba și cu pădurile?
Când părăsim locul natal ne despărțim de noi înșine și ne unim cu  altcineva, altundeva, altfel?
Când părăsim viața ne scurgem în pământ și ne unim cu umbra? Cu Universul din care am venit?
Aș vrea s-o pot vedea, această tainică umbră fără chip, aș vrea să fie un cântec, dar nu un cântec de lebădă, mut.
Cine este?
Ce vrea?

Pantomimă cu sentimente perfecte

Poemul acesta va fi pentru tine
(am vrut să-l trec la personale, dar îl las așa impersonal)
tu, care nici măcar nu știi limba română
tu, care mîine nu-mi vei mai spune princesse
nu-mi vei mai scrie mesaje de amor
în fiecare dimineață la ora 8 CET
cînd îmi beau cafeaua cu smîntînă praf și mănînc o banană
la noi mai ieftină decît în Africa pentru că facem parte

din țările lumii a șaptesprezecea și cîinii vagabonzi
latră toată noaptea la alți cîini vagabonzi
deci îmi iau doza de cafeină calciu și hidrocarburi
în timp ce devin un proroc nefast
ceva mă trage de limbă, de gînduri, de înțelepciunea veacurilor:
Ca să fii tare fii singur
En amour il faut toujours un perdant
Tot începutul are și-un sfîrșit
E prea frumos pentru a fi adevărat
și tot așa între filozofie și estradă
Poemul e pentru tine

am ajuns pe la mijloc și încă n-am spus nimic
păsări colibri îmi ciugulesc polenul de sub unghii
mierea amăruie a cuvintelor se face tot mai greu
măcar că mă joc de-a poezia
pantomimă cu sentimente perfecte și titlul Nu trageți în mim
acum cînd încă mai ești jumătatea mea ideală
așa cum Geneva e alternativa ideală a Sofiei
pentru că acolo nu sînt cîini vagbonzi
și fiecare piatră de pavaj merge regulat la dentist

Ai ucis balaurul nemilos și schivnic al realității
m-ai salvat ești responsabil de soarta mea
cere-mi mîna și jumătatea stîngă a corpului, inima
tot i-ai scos tu ghimpele și l-ai teleportat pe-o stație cosmică
să vadă omenirea cactus în stare de imponderabilitate
Prin tine-mi pot imagina cealaltă față a lunii
în căușul palmei îmbălsămată Marea Liniștii plină de pești

Poemul acesta va fi pentru tine
orizontul mă strigă în amprenta pasului tău
pelerinaj volatil, blîndă fata-morgana
Azi cînd încă mai ești
punctul terminus al globulelor mele roșii
cînd prin tine văd jumătatea nescufundată a Atlantidei
și uit unde-i liniuța de unire în limba mea maternă

Am terminat, nu pun punct ca să-mi mai dau o șansă
poate că mîine dimineață la ora 8 CET...

10.07.2004 16.30 h

despre neiubire

neiubirea este o respirație amplă
tot aerul de pe pământ e al tău
dar nu te mai salvează de soarele alb al pustiului
nici de noaptea polară
nemaiiubind, până și poezia te părăsește, pleacă de la tine
și nu se mai întoarce oricât a-i ruga-o (mint?)

poezia este implacabilă pentru că știe ce-i chinul
trecută prin sete și secetă, prin ploi și zăpezi
prin întuneric și cea mai orbitoare lumină
poezia este un eschimos prins între ghețuri 
fără un pește, fără o flacără palidă
însă rezistă cumva inexplicabil
până la primul răsărit
până la ultima moarte

poezia are nouă vieți și nouă neiubiri
așa cum neiubirea are nouă morți 
și tot aerul de pe pământ
curat ca lacrima

memento mori

trebuia să se întâmple ceva
pentru că lumea e dusă rău cu pluta la vale
și înghite, înghite, înghite
cer și pământ
pasărea își face singură cuibul doar cât să încapă în el
fiara își sapă vizuina la rădăcina unui copac
căprioara se culcă în ierburi
un gândac se mulțumește cu o gaură în pământ
dar omul vrea palate peste palate
doar pentru sine și progenitură, înghite
pământul și cerul cu ploi acide cu tot
cu gaura de ozon. înghite planeta și nu se mai satură

trebuia să se întâmple ceva și nu se știe
nu se știe dacă...
dacă nu se va închide cerul
dacă nu se va deschide pământul
dacă nu-și va scuipa natura otrăvurile
peste animalele nevinovate
poate da, poate nu
dar nimic nu e la locul lui pe planetă
totul e întors cu capul în jos
omul înghite lumina cu viteza luminii
„să se facă întuneric, zise omul,
și întuneric se făcu”

dar nu. mai avem o șansă. mai avem multe șanse
nu mâine. acum.
trebuia să ne spună ceva:

memento mori

salvează-te nicăieri

15 minute după ora permisă, afară, vie 
și neamendată - eu, era cât pe ce!
mă întorc de la o plimbare hibridă și pseudo-artistică
plătit easypay, cumpărat săpun lichid de calendula
o cutie de rukola, ieftină, pentru că e made in Italia
și un pachet de spanac, ieftin, pentru că vine din Spania
pozat pomi în floare, cam jumuliți și fără albine
(dar le adaug eu virtual)
și în timp ce îmi spăl masca(albastră și cu o albină pe nas,
cusută de mine la mașină)
am brusc o premoniție despre viitor(că mă tot întrebam
cum o fi lumea, viața și realitatea după o mie de ani):
stă pe prispă la soare și ne așteaptă un viitor virtual
vom face tot ce ne trece prin bostan - virtual
vom vegeta virtual, ne vom reproduce virtual
și chiar vom muri virtual. ura, suntem salvați! (virtual)
fiind iute la scăfârlie, însă, realizez imediat:
dar dacă ne va ataca un virus virtual?
un vierme, omidă, cal troian virtual?
dacă ni se impune carantină informatică?
și încă n-am murit informatic?
pe unde scoatem cămașa, pardon, masca anti-reflex?
ce ne mai rămâne, unde ne-am putea salva?
într-o hologramă?
pe o exoplanetă virtuală?
nowhere
nulle part
nicăieri?
?