dincoace de vid

mi-e dor de vid, deși îl simt peste tot, mă ia cu asalt

ființe de vid trec încolo și încoace
sigure de sine și de locul vid în care vor să ajungă.
mă simt ca nuca într-un perete de vid
îmi caut locul, e dificil și durează o veșnicie de vid
între timp mă uit la tv, deși
nu mă interesează Megan și prințul
dar tv-ul vid îmi servește pe o farfurie pătrată doar Megan și prinț

poate că mi-e dor
de dincolo de vid, (unde nu știu ce este)
sau de dincoace de vid
cele două extreme ale vidului îmi sunt necunoscute
poate există un vid paralel
în care toate cele vide sunt pline de sens
pentru că și vidul trebuie să aibă un sens
fiel el invers

dacă

dacă aș scrie ca fragmentariștii, criticii ar zice că sunt cucu

mi-ar face poeziile ghem și le-ar teleporta în direcția persoanei mele
ca niște elevi obraznici, așa cum stau în fața tablei negre numită viață
pe care toate sentimentele și întâmplările sunt desenate cu creta
și într-un târziu sau într-un devreme le șterg
cu buretele ud, înmuiat în apa murdară
(de unde a ieșit tocmai viața pe Terra)
dacă aș scrie ca Angela Marinescu, ar zice că sunt prea directă și cumva indecentă fiindcă spun totul până la capăt
iar poezia bună trebuie să fie doar o aluzie într-un limbaj criptic, indirect și metaforic
dacă aș scrie ca Mircea Ivănescu, ar zice să nu povestesc în poezie
deși el, povestind, nu spune nimic, ci fuge prin ceață cu pisica în brațe și strigă: te-am prins, broască! restul e atmosferă -
40 km atmosferă poetică și mai multe semne de punctuație - liniuțe și paranteze inutile
dacă aș scrie ca postmoderniștii, ar zice că, și dacă aș scrie cu rime, ar zice invers
dar eu nu pot scrie ca nimeni și nici măcar ca mine
valul din suflet care vrea afară se evaporă din cauza încălzirii globale
și până la urmă și sufletul se evaporă singur în sinele lui
sunt doar o găoace de crustaceu aruncată de mare
și dacă criticii ar găsi-o pe nisip și ar pune-o la ureche
ar auzi poezia

(sau poate nu
dar cui îi pasă de critici uniuni edituri
eu scriu doar să-mi fac cheful și ies la pozat belți -
mă simt liberă)

un dram de pălăvrăgeală din „Îngrijitorul” de Harold Pinter

Stai jos. Uuh! Trebuie să-mi revin, înțelegi ce vreau să zic?
Ai ceva lucruri aici, nu glumă! Ce-i asta?
Un Budha. E foarte bine lucrat.
E drept, am niște lucruri. Trebuie să fac ceva parale.
Vechiturile astea nu folosesc nimănui.

Va să zică, asta-i casa dumitale, nu-i așa?
Aș vrea să fac un șopron afară.
Ce-i acolo, un heleșteu? Cu pește? Nu, nu e nimic în el.
N-ai cumva o pereche de pantofi de prisos?
Am auzit că aveți aici un depozit de pantofi.
Nu pot purta pantofi care nu mi se potrivesc.
Încearcă-i pe ăștia. Sunt solizi, pe cinste!

Cum te cheamă? Nu te cunosc. Ești străin?
Încotro te duci? Poți să dormi aici dacă vrei.
Până te căpătuiești cumva. Oh, mă căpătuiesc eu curând...
Zi-i înainte. Cum stai cu banii? Pot să-ți dau ceva gologani.
Nu mă pot mișca fără acte. Ele-ți spun cine ești.
Fără ele s-a isprăvit cu mine. Mi-am schimbat numele.
Am circulat sub un nume de împrumut.
S-ar părea că vrei să pui ordine în toate.

Dumneata nu te culci?
Sunt multe de făcut în casa asta. De lustruit soneriile.
Ar trebui să fac un abajur pe becul ăla, te orbește.
Nu-ți bate capul din pricina asta, domnule, nu-ți bate capul.
Ai dormit bine? Ca mort. În care pat? În ăsta? Nu, în celălalt.
Ai visat ceva? Nu, eu nu visez niciodată.
Nici eu. Nici eu. Poate că patul e de vină.

Intră prea mult aer pe fereastra aia când dorm.
De ce nu dormi invers? Cu picioarele spre fereastră.
Ploaia nu ți-ar mai bate în creștet.
Am făcut rost de pantofi. Încearcă-i.
Nu, nu-mi vin bine. N-au șireturi. Așa i-am luat.
Ce om ciudat ești dumneata!

Ăsta-i geamantanul dumitale?
Nu cumva pui ceva la cale?
Nu pare să fie o zi frumoasă.
Încotro s-o iau, unde să mă duc?

ay, arriba

tristețea e tabu pe fb

nu-i frumos să vorbești despre ea
s-o scoți goală și necenzurată
în fața armatei de zâmbete, floricele și inimi
cățeluși cu părul creț sau pisici stilizate
care dansează La bamba
pentru că aici se necesita una poca de gracia
por mi, por ti, ay arriba y arriba
de asta încojur subiectul cum pot
îmi fac o salată de frunze uscate
cam fără sare și piper, cu dresing de baltă.
se spune că netul e plin de nefericiți
ăilalți, fericiții, sunt afară.
am deschis fereastra și m-am tot uitat la trecători
mergeau grăbiți cu nasul în pământ
care încotro, după treburi
nu prea semănau cu fericiții
am tras cu urechea să-i aud vorbind
în finlandeză sau olandeză
statistica spune că cei mai sunt ei
deși la unii tot ninge iar la ceilalți tot plouă
mai noapte polară, mai ceață
așa că nu-mi pot explica
din ce sursă își extrag fericirea de 24 carate.
dar nimeni nu scotea o vorbă
și mai va pe la noi finlandezi, olandezi
(poate doar ca turiști sau tranzit)
m-am întors la fb, cel puțin știu
că aici îmi e locul. m-am adaptat și aclimatizat
devenind de urgență o nefericită get-beget
cu zâmbilici, floricele și inimi
agățate de gât.

I'll be back

singurătatea mea e verde și are coadă de crocodil
nu, nu de crocodil - de șopârlă
o rup și o arunc la ciori, dar crește din nou
ca și cum, ca și când.
ieri am văzut-o lângă lac, pe mal
își încărca bateria pe pietrele calde
la spectrul luminii solare. e o singurătate-artist
de nu-ș ce, de verzi și uscate, de ploaie, de vânt
de belți cu frunze violet et caetera...
mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus:
!I'll be back
de atâtea cozi de șopârlă ciorile au devenit și ele verzi
se țin după mine, mă urmăresc, mă atacă
deși le dau sandwichul meu, le sparg nuci, le vorbesc
pentru că știu că sunt că sunt inteligente și inventive
se recunosc în oglindă și îți poartă ranchiună o viață
dacă le-ai ofensat cu ceva. dar încă n-am auzit
că ar fi capabile și de iubire. sau de recunoștință -
asta consider că merit
eu de la ciori.
dar ele nu-s mulțumite, vor doar cozi de șopârle
nimic altceva.
poemul ar trebui să se încheie aici
pentru că m-am îndepărtat de la subiect
(adică de la singurătate)
și l-am prea încărcat cu animale
care n-au nimic comun cu singurătatea
mai mult sau mai puțin
artistică.

Imposibilisme din copilărie

Când eram mică puneam mereu întrebări despre toate în jur și nu-mi tăcea gura o clipă. Bunica știa ea ce știa, dar nu rezista la canonadă și mă lăsa uneori la străbunica Leontina, mama ei, s-o mai amețesc de cap și pe ea. Străbunica trăia pe dealul Floreni, la vreo 3 km de șosea, la capătul unei păduri. Avea o casă bătrânească cu prispă, două camere și o tindă în mijloc. Grădina ei era plină de trandafiri albi, mărunți, parfumați din care făceam mâncare unor păpuși imaginare și pe care visam să le am într-o zi(dar nu le-am avut). Mă jucam cu niște păhărele de țuică mici ca niște degetare, ciobite, de toate formele și culorile, adunate de străbunica de-a lungul vieții ei.
Odată m-a luat cu ea la munte, în Făgețel (Suhard), unde dăduse oile la stână și trebuia să-și ia brânza. Pe cărare mergeam cu spatele înaintea ei și-i tot puneam întrebări:
- Moșică, cine a făcut pământul?
- Mnadzău.
- Moșică, dar de ce nu cade luna?
- Așa-i lăsat de la mnadzău.
- Moșică, dar pe mnadzău cine l-a făcut?
Moșica a încetat să-mi mai răspundă, am tras-o de poale, i-am pus piedică la opinci, am rugat-o, dar degeaba. Atunci am exclamat:
- Vai, moșică, nătângă mai ești!
Ea a râs și a povestit tuturor că am făcut-o nătângă, așa că replica asta a rămas ca o frază înaripată în memoria mea și văd că încă mai contiună să zboare prin amintiri.
Dar stâna era departe și cum flămânzisem, am spus străbunicii:
- Moșică, îs flămândă, vreau pâine cu slănină!
- Nu se poate, aiestea îs pentru cioban.
Moșica ducea întotdeauna ciobanului o pâine neagră, rotundă, o halcă de slănină afumată din pod și un litru de rachiu. Așa era moda.
- Da eu ce să mănânc?
- Lasă că ț-a face ciobanul balmuș.
Și ciobanul a pus ceaunul în pirostrii, a făcut balmuș cu smântână, iar eu m-am dus la cules frăguțe, le-am presărat apoi peste smântână și mi-am potolit foamea cu cea mai gustoasă mâncare din lumea mea de copil, care se întindea de la Dorna Candreni și până hăt departe la Floreni... Și era plină de minuni inexplicabile, de păduri, frăguțe, oi, ciobani, păhărele de țuică ciobite și trandafiri albi, parfumați...

filmul de ieri la tv pe scurt

femei îmbrăcate în rochii de altaz (ca în anii 30)
bla-bla-bla într-o casă baroc
cu niște domni în frac, cu papioane
(era vorba de o crimă)
toți fumau cu țigarete lungi
unul ținea un cățel în brațe. apoi s-au așezat
la o masă plină de sfeșnice cu lumânări aprinse
și bla-bla-bla între ei
domnul cu cățelul s-a indignat
a trântit șervețelul pe masă și a părăsit încăperea
cineva a întrebat unde-i Ruppert
am stat cu sufletul la gură să aflu cine-i Ruppert
și unde-i. o femeie în rochie aurie a leșinat
alta s-a retras în budoar
și și-a pus felii de castraveți pe ochi
bărbații au trecut în biblioteca plină de cărți și întunecată
ca un tablou de Rembrandt
au băut ceai cu un inspector de poliție
cu lapte? fără lapte? s-au întrebat unii pe alții
slugile bla-bla-bla în spatele ușilor
despre un membru al familiei
omorât de două ori: și ca viu, și ca mort -
a doua oară cu un cuțit
bla-bla-bla detectivul amprente indicii
nu s-au mișcat din fotolii (umorul englez e subtil)
cineva a sunat, femeia cu castraveții pe ochi a ieșit
și a spus unei fete
muncitoare în fabrica lor
să nu scoată o vorbă.