despre peruca albastră

o nouă dimineață de toamnă frumoasă, aurie și caldă
(pe la amiază, acum dârdâim)
am deschis un ochi și m-am întrebat
dacă are rost să-l deschid și pe celălalt
să mă uit la tv-ul care spune ce i se spune să spună
să casc gura pe feisbuc la lumea largă, inaccesibilă și plină de like-uri
câinele de la et 4 latră și urlă a singurătate
ar vrea să alerge pe iarbă cu viteza luminii și cu limba de-un cot
ar vrea să se bucure de javrele de pripas sau să se ia la bătaie cu ele
fericitele javre în plină libertate, hrănite de unul, de altul
ar putea ajunge până la capătul lumii, dar el
se uită pe fereastră la fericirea de afară
și urlă și latră cu orele. singur.

m-am dat jos din pat, am pus de cafea
am deschis tv dar l-am închis imediat (vin alegeri)
pe fb e mai șic, pot scrie la ce mă gândesc
algoritmul mă tot trage de limbă, dar eu tac ca boul
ar trebui să-i fac cheful, să urlu și eu a singurătate
aici, pe coala albă, virtuală, într-o limbă de circulație restrânsă
(nici măcar limba nu are acces la urechea și la iarba verde-verde din grădina vecinilor vestici, nordici și sudici - kalimera, kalispera și efharisto. sau: ich habe gein die doftoria a la pomme leșinata marital del Florica vis-à-vis vous êtes - poezea poliglotă de pe timpuri)
deci nu scriu la ce mă gândesc, ci disimulez, maschez și pun perucă strălucitoare, albastră, gândurilor mele care o iau razna
cu pluta la vale
câinele a tăcut, face o pauză să-și tragă sufletul
eu am spus ce-am spus ca să nu spun altceva
în fond pe nimeni nu interesează nici una nici alta
soarele îmi strălucește în fereastră, fericirea de afară e la locul ei
pe fb am văzut niște chestii frumoase cum numai în vis...
mă deghizez în poem, ies și încui ușa sufletului
pe dinafară.

uneori mi se pare

Uneori mi se pare că m-am născut de două ori, dar nu e vorba de venirea în lumină, ci de întuneric. Era pe la sfârșitul toamnei, prin noiembrie, când timpul își mătura clipele în mormane de foșnet, iar vântul încerca să-și țină cărarea printre frunze și fulgi. De unde știu? Nu știu, contez pe intuiție. Eliberarea mea a durat cât drumul unei frunze spre pământ: o fărâmă de cântec. Am simțit frigul cosmic, am presimțit anotimpul de gheață de pe alte planete, am suprasimțit eternitatea. Și m-am întors de unde plecasem - în întuneric. Au trebuit să treacă mai multe timp-spații până când natura să-mi facă semn cu degetul și să-mi spună: acum. M-am uitat prin telescop - era iulie, vară, grădina bunicii era plină de flori multicolore și parfumate: trandafiri mărunți, regina-nopții, astre, heliopsis. Mai târziu aveau să vină daliile, crizantemele, gura-leului... Și atunci hop și eu într-o floare ca Degețica lui Andersen! În lumina soarelui, unde nu există frică iar lumea se vede până departe. Colac peste pupăză, întâmplător, bunica mi-a ales și nume de lumină. Nu știa ce înseamnă, dar îi părea ceva deosebit, fiindcă numai pe fata popii o chema Lucia.
Cu timpul am aflat că omul nu poate fugi de întuneric așa cum îl taie capul, mai ales seara și noaptea când bunica aprindea lampa să mai facă o mămăligă, o papă cu horcegi, mâncam apoi stingea lampa pentru că nu avea bani de petrol. Eu citeam pe ascuns, cu lanterna, sub cojocul de oaie în care mă înveleam bine să nu se vadă lumina. Nu m-au prins sau poate nu au vrut.
Dar cum, cum să fi fugit de întuneric când mă întorceam singură da la cinematograful sătesc, pe la ora 22 seara, după ce mă uitasem la „Planeta maimuțelor”? Teama de atunci o simt în suflet și acum: era noapte întunecată, fără lună, fără stele, aveam de mers 1 km pe șosea(trotuar), pe sub stâlpii cu becuri oarbe, gălbui, apoi încă un km pe deal în sus. Înaintam pe bâjbâite, mă țineam de garduri, săream pârleazul la nimereală. Și mi se părea că filmul continuă în jurul meu, că din tufe mă pândesc maimuțe gata să mă prindă și să mă bage în cuști, să mă taie pe viu! Acesta a fost întunericul spaimelor.
Dar mai există unul: întunericul vesel. Tot la întoarcerea de la film, de data asta împreună cu bunica, mai devreme și după ce văzusem comedia „Cazbor”. Era vorba de rivalitatea dintre două echipe de basket și de un meci la care echipa „bună” își lipise de tălpile tenișilor cauciuc zburător. Jucătorii erau mici de statură, dar săreau 2 metri în sus și intrau în coș cu mingea în brațe. Echipa rea făcuse destule măgării și merita o pedeapsă pe măsură. Bunica a râs atât de mult și a tropăit pe podele, încât și-a rupt cataramele la pâslari, iar eu era să cad pe spate de pe banca de lemn, fără spătar, pe care stăteam toți înghesuiți în jurul unei sobe de tablă fumegândă și cu efect de frigider.
Întoarcerea acasă mi s-a părut o călătorie exotică, soarele tocmai apunea și colora cerul în portocaliu, roșu, zmeuriu și violet, stelete sclipeau una câte una, așa că dealul l-am urcat în zbor, de parcă am fi avut și noi cazbor la papuci.
Unde sunt acum? Între cele două întunericuri ca într-un leagăn și mă tot ridic în vârful picioarelor să văd vreo lumină, undeva, pe cer sau în ape, în poezie sau în realitatea de afară. Sunt tentată să mă întorc în grădina bunicii, să mă fac mică de tot și să mă culc într-o floare de regina-nopții, să adorm, iar valurile parfumului ei să mă poarte departe... 

cv

eu sunt din cei care aruncă totul până nu mai rămâne nimic
primăvara arunc iarna, la sfârșitul toamnei arunc vara
în fundul pământului, în întuneric
chiar și aici stau pe mal și dau drumul la frunze pe apă
unele se întorc și sar contra curentului ca niște pești zburători
altele se revarsă în marea cea mare și necunoscută și își văd de plutire
arunc și lucruri pe care le iubesc, dacă ele nu mă iubesc pe mine
(nu vreau să fiu fanul nimănui)
fotografiile din tinerețe nu mă mai iubesc, s-au obosit să tot insinueze ceva
la plus infinit în alb-negru
poeziile au obosit de atâta nescriere și s-au topit în uitare
am aruncat discuri, haine și cărți care nu mai înseamnă adevăr pentru mine
și pe care, privindu-le, nu pot respira
sertare pline de obiecte mărunte, anaerobe și fără sens
tablouri, pahare, bibelouri, muzee întregi de trecut - nu mi-au plăcut niciodată muzeele și nu intru în ele (dar soțul, odată intrat, nu mai iese)
amintiri, iluzii, mări subterane - pentru că totul nu mai înseamnă nimic
mi-a mai rămas doar clipa de față și câteva scrisori de la bunica
scrise îndelung și cu litere strâmbe, pline de tristețe și de așteptare
mi-a mai rămas o casetă cu vocea fiului când era mic
(îl învățasem să recite iepuraș-coconaș, iar el nu știe românește)
mi-am mai rămas eu însămi - ce să mă fac, unde să mă pun
simt cum îmi vin prea mult și prea departe
iar până departe nu pot să ajung

și Hulio!

ce poate spune un nebun vorbăreț unui public blazat și obosit
și care n-are timp să-l asculte. nu are timp? eroare! poate fi o experiență de creștere sau un respiro ca o avalanșă spectaculoasă și răcoritoare.
deci relatez:
într-o zi la Podul cu lei(de ce ”cu lei” nu știu, doar suntem în Bg, nu în Serengeti)
așteptam autobuzul 404, era înghesuială, lume multă, nebunie de urbe cu infrastructura subțire și populație groasă, venită de dincolo de barieră(unde și-a lăsat una-alta)
când am auzit un șuierat puternic și am văzut o femeie cu un fluier de arbitru la gât
avea cam vreo 40 ani, era brunetă, arătoasă și plecată bine cu sorcova aiurea
cum oprea un autobuz, cum fluiera, se repezea la ușa din mijloc și striga spre interior:

- ce s-a schimbat? nimic. vin alegeri noi cu aceleași mutre vechi
pe ziduri, priviți, ăla ăla ăla(le spunea numele) - o scurtă pauză - și Julio(se citește Hulio, ea știa), pentru că îi căzuse ochii pe un afiș cu Julio Iglesias
de atunci, de câte ori vorbim aprins cu soțul despre ceva important, la sfârșit adăugăm: și Hulio!
dacă am zis: și Hulio!, înseamnă că e o chestiune de viață și de moarte
- dar la Eurovision cine ne reprezintă? SM, o c.... măritată cu tatăl, apoi cu fiul(bine că n-a pomenit și Sfântul duh) ca în serialul cu Sally Spectra
- dar la tv cine-i prezentatoare? AS, angajată de soțul ei mafiot care i-a cumpărat cizme de piele naturală nr 37
(aha, deci eu nu-mi pot găsi un mafiot pentru că port nr 38?!)
- pe mine mă iradiază electronic de la supermarketul Billa din microraionul 3, au distrus psihicul fiului și nu pot ieși pe balcon. cei de la primărie mi-au spus să mă mut în microraionul 2, dar eu nu sunt tip de periferie, să se mute Billa în raionul 2
autobuzul 404 a sosit și mi-a părut rău că mă despart de izvorul ăsta nesecat de distracție și informație sistematizată și analizată
de un creier cu cerințe speciale...
am numit-o uraganul Catrina
aș vrea să știu ce a mai spus. haide, s-auzim numai de bine!
și... Hulio!

dincolo de dincolo de suflet

mă pregătesc să arunc gunoiul
e seară(sau dimineață), un timp fără timp, al nimănui
își mătură trotuarele pustii până la os
până de partea cealaltă a pământului
unde oamenii umblă cu capul în jos,
zilele și anotimpurile trec invers
dar nimeni nu știe și toți dorm liniștiți
înveliți în întunericuri negre de mătase.
în timp ce noi, ceilalți copii ai planetei, nu dormim niciodată
blocurile noastre de beton armat sunt pline de greieri și de insomnii
de lupte inutile cu cele două realități: cea dinafară
și cea dinăuntru, înfipte amândouă în prag
ca niște cruci de fier, prinzătoare de fulgere
în vârful unui munte singuratic
buleversați alergăm dintr-o parte în alta
a emisferei noastre învăluite în melancolie
să punem lucrurile la punct, să punem sufletele pe cântar
de-o parte, iar de cealaltă - pietre(sau poeme).
apoi alegem pentru fiecare suflet câte o piatră(sau câte un poem)
și ne lovim reciproc (până la os)
până dincolo de dincolo de suflet.

(nu nu nu nu, asta nu e lirism, ci doar un semn de carte, banal, topindu-se încet la soarele comun)

totuși, e seară, amurg sau crepuscul, ar putea fi frumos
ca într-o fotografie de la National Geografic.
dar se impune să arunc gunoiul, și anume: coji de harbuz
poezii mototolite, sertare golite, peretele de nord al apartamentului
un puzzle albastru cu o corabie cu pânze în vânt
plutind pe o mare agitată, albastră și plină de valuri
(pentru că lipsesc două piese, doar două, pierdute de mine)
îmi pun cheile în buzunarul pantalonilor scurți
îmi pun inima în buzunarul stâng al cămășii în pătrățele
exact acolo unde-i este locul.
mă uit înapoi în poem: nu nu nu nu, nici urmă de drum
nicio urmă pe drum
între cele două emisfere

dincoace de vid

mi-e dor de vid, deși îl simt peste tot, mă ia cu asalt

ființe de vid trec încolo și încoace
sigure de sine și de locul vid în care vor să ajungă.
mă simt ca nuca într-un perete de vid
îmi caut locul, e dificil și durează o veșnicie de vid
între timp mă uit la tv, deși
nu mă interesează Megan și prințul
dar tv-ul vid îmi servește pe o farfurie pătrată doar Megan și prinț

poate că mi-e dor
de dincolo de vid, (unde nu știu ce este)
sau de dincoace de vid
cele două extreme ale vidului îmi sunt necunoscute
poate există un vid paralel
în care toate cele vide sunt pline de sens
pentru că și vidul trebuie să aibă un sens
fiel el invers

dacă

dacă aș scrie ca fragmentariștii, criticii ar zice că sunt cucu

mi-ar face poeziile ghem și le-ar teleporta în direcția persoanei mele
ca niște elevi obraznici, așa cum stau în fața tablei negre numită viață
pe care toate sentimentele și întâmplările sunt desenate cu creta
și într-un târziu sau într-un devreme le șterg
cu buretele ud, înmuiat în apa murdară
(de unde a ieșit tocmai viața pe Terra)
dacă aș scrie ca Angela Marinescu, ar zice că sunt prea directă și cumva indecentă fiindcă spun totul până la capăt
iar poezia bună trebuie să fie doar o aluzie într-un limbaj criptic, indirect și metaforic
dacă aș scrie ca Mircea Ivănescu, ar zice să nu povestesc în poezie
deși el, povestind, nu spune nimic, ci fuge prin ceață cu pisica în brațe și strigă: te-am prins, broască! restul e atmosferă -
40 km atmosferă poetică și mai multe semne de punctuație - liniuțe și paranteze inutile
dacă aș scrie ca postmoderniștii, ar zice că, și dacă aș scrie cu rime, ar zice invers
dar eu nu pot scrie ca nimeni și nici măcar ca mine
valul din suflet care vrea afară se evaporă din cauza încălzirii globale
și până la urmă și sufletul se evaporă singur în sinele lui
sunt doar o găoace de crustaceu aruncată de mare
și dacă criticii ar găsi-o pe nisip și ar pune-o la ureche
ar auzi poezia

(sau poate nu
dar cui îi pasă de critici uniuni edituri
eu scriu doar să-mi fac cheful și ies la pozat belți -
mă simt liberă)