și Hulio!

ce poate spune un nebun vorbăreț unui public blazat și obosit
și care n-are timp să-l asculte. nu are timp? eroare! poate fi o experiență de creștere sau un respiro ca o avalanșă spectaculoasă și răcoritoare.
deci relatez:
într-o zi la Podul cu lei(de ce ”cu lei” nu știu, doar suntem în Bg, nu în Serengeti)
așteptam autobuzul 404, era înghesuială, lume multă, nebunie de urbe cu infrastructura subțire și populație groasă, venită de dincolo de barieră(unde și-a lăsat una-alta)
când am auzit un șuierat puternic și am văzut o femeie cu un fluier de arbitru la gât
avea cam vreo 40 ani, era brunetă, arătoasă și plecată bine cu sorcova aiurea
cum oprea un autobuz, cum fluiera, se repezea la ușa din mijloc și striga spre interior:

- ce s-a schimbat? nimic. vin alegeri noi cu aceleași mutre vechi
pe ziduri, priviți, ăla ăla ăla(le spunea numele) - o scurtă pauză - și Julio(se citește Hulio, ea știa), pentru că îi căzuse ochii pe un afiș cu Julio Iglesias
de atunci, de câte ori vorbim aprins cu soțul despre ceva important, la sfârșit adăugăm: și Hulio!
dacă am zis: și Hulio!, înseamnă că e o chestiune de viață și de moarte
- dar la Eurovision cine ne reprezintă? SM, o c.... măritată cu tatăl, apoi cu fiul(bine că n-a pomenit și Sfântul duh) ca în serialul cu Sally Spectra
- dar la tv cine-i prezentatoare? AS, angajată de soțul ei mafiot care i-a cumpărat cizme de piele naturală nr 37
(aha, deci eu nu-mi pot găsi un mafiot pentru că port nr 38?!)
- pe mine mă iradiază electronic de la supermarketul Billa din microraionul 3, au distrus psihicul fiului și nu pot ieși pe balcon. cei de la primărie mi-au spus să mă mut în microraionul 2, dar eu nu sunt tip de periferie, să se mute Billa în raionul 2
autobuzul 404 a sosit și mi-a părut rău că mă despart de izvorul ăsta nesecat de distracție și informație sistematizată și analizată
de un creier cu cerințe speciale...
am numit-o uraganul Catrina
aș vrea să știu ce a mai spus. haide, s-auzim numai de bine!
și... Hulio!

dincolo de dincolo de suflet

mă pregătesc să arunc gunoiul
e seară(sau dimineață), un timp fără timp, al nimănui
își mătură trotuarele pustii până la os
până de partea cealaltă a pământului
unde oamenii umblă cu capul în jos,
zilele și anotimpurile trec invers
dar nimeni nu știe și toți dorm liniștiți
înveliți în întunericuri negre de mătase.
în timp ce noi, ceilalți copii ai planetei, nu dormim niciodată
blocurile noastre de beton armat sunt pline de greieri și de insomnii
de lupte inutile cu cele două realități: cea dinafară
și cea dinăuntru, înfipte amândouă în prag
ca niște cruci de fier, prinzătoare de fulgere
în vârful unui munte singuratic
buleversați alergăm dintr-o parte în alta
a emisferei noastre învăluite în melancolie
să punem lucrurile la punct, să punem sufletele pe cântar
de-o parte, iar de cealaltă - pietre(sau poeme).
apoi alegem pentru fiecare suflet câte o piatră(sau câte un poem)
și ne lovim reciproc (până la os)
până dincolo de dincolo de suflet.

(nu nu nu nu, asta nu e lirism, ci doar un semn de carte, banal, topindu-se încet la soarele comun)

totuși, e seară, amurg sau crepuscul, ar putea fi frumos
ca într-o fotografie de la National Geografic.
dar se impune să arunc gunoiul, și anume: coji de harbuz
poezii mototolite, sertare golite, peretele de nord al apartamentului
un puzzle albastru cu o corabie cu pânze în vânt
plutind pe o mare agitată, albastră și plină de valuri
(pentru că lipsesc două piese, doar două, pierdute de mine)
îmi pun cheile în buzunarul pantalonilor scurți
îmi pun inima în buzunarul stâng al cămășii în pătrățele
exact acolo unde-i este locul.
mă uit înapoi în poem: nu nu nu nu, nici urmă de drum
nicio urmă pe drum
între cele două emisfere

dincoace de vid

mi-e dor de vid, deși îl simt peste tot, mă ia cu asalt

ființe de vid trec încolo și încoace
sigure de sine și de locul vid în care vor să ajungă.
mă simt ca nuca într-un perete de vid
îmi caut locul, e dificil și durează o veșnicie de vid
între timp mă uit la tv, deși
nu mă interesează Megan și prințul
dar tv-ul vid îmi servește pe o farfurie pătrată doar Megan și prinț

poate că mi-e dor
de dincolo de vid, (unde nu știu ce este)
sau de dincoace de vid
cele două extreme ale vidului îmi sunt necunoscute
poate există un vid paralel
în care toate cele vide sunt pline de sens
pentru că și vidul trebuie să aibă un sens
fiel el invers

dacă

dacă aș scrie ca fragmentariștii, criticii ar zice că sunt cucu

mi-ar face poeziile ghem și le-ar teleporta în direcția persoanei mele
ca niște elevi obraznici, așa cum stau în fața tablei negre numită viață
pe care toate sentimentele și întâmplările sunt desenate cu creta
și într-un târziu sau într-un devreme le șterg
cu buretele ud, înmuiat în apa murdară
(de unde a ieșit tocmai viața pe Terra)
dacă aș scrie ca Angela Marinescu, ar zice că sunt prea directă și cumva indecentă fiindcă spun totul până la capăt
iar poezia bună trebuie să fie doar o aluzie într-un limbaj criptic, indirect și metaforic
dacă aș scrie ca Mircea Ivănescu, ar zice să nu povestesc în poezie
deși el, povestind, nu spune nimic, ci fuge prin ceață cu pisica în brațe și strigă: te-am prins, broască! restul e atmosferă -
40 km atmosferă poetică și mai multe semne de punctuație - liniuțe și paranteze inutile
dacă aș scrie ca postmoderniștii, ar zice că, și dacă aș scrie cu rime, ar zice invers
dar eu nu pot scrie ca nimeni și nici măcar ca mine
valul din suflet care vrea afară se evaporă din cauza încălzirii globale
și până la urmă și sufletul se evaporă singur în sinele lui
sunt doar o găoace de crustaceu aruncată de mare
și dacă criticii ar găsi-o pe nisip și ar pune-o la ureche
ar auzi poezia

(sau poate nu
dar cui îi pasă de critici uniuni edituri
eu scriu doar să-mi fac cheful și ies la pozat belți -
mă simt liberă)

un dram de pălăvrăgeală din „Îngrijitorul” de Harold Pinter

Stai jos. Uuh! Trebuie să-mi revin, înțelegi ce vreau să zic?
Ai ceva lucruri aici, nu glumă! Ce-i asta?
Un Budha. E foarte bine lucrat.
E drept, am niște lucruri. Trebuie să fac ceva parale.
Vechiturile astea nu folosesc nimănui.

Va să zică, asta-i casa dumitale, nu-i așa?
Aș vrea să fac un șopron afară.
Ce-i acolo, un heleșteu? Cu pește? Nu, nu e nimic în el.
N-ai cumva o pereche de pantofi de prisos?
Am auzit că aveți aici un depozit de pantofi.
Nu pot purta pantofi care nu mi se potrivesc.
Încearcă-i pe ăștia. Sunt solizi, pe cinste!

Cum te cheamă? Nu te cunosc. Ești străin?
Încotro te duci? Poți să dormi aici dacă vrei.
Până te căpătuiești cumva. Oh, mă căpătuiesc eu curând...
Zi-i înainte. Cum stai cu banii? Pot să-ți dau ceva gologani.
Nu mă pot mișca fără acte. Ele-ți spun cine ești.
Fără ele s-a isprăvit cu mine. Mi-am schimbat numele.
Am circulat sub un nume de împrumut.
S-ar părea că vrei să pui ordine în toate.

Dumneata nu te culci?
Sunt multe de făcut în casa asta. De lustruit soneriile.
Ar trebui să fac un abajur pe becul ăla, te orbește.
Nu-ți bate capul din pricina asta, domnule, nu-ți bate capul.
Ai dormit bine? Ca mort. În care pat? În ăsta? Nu, în celălalt.
Ai visat ceva? Nu, eu nu visez niciodată.
Nici eu. Nici eu. Poate că patul e de vină.

Intră prea mult aer pe fereastra aia când dorm.
De ce nu dormi invers? Cu picioarele spre fereastră.
Ploaia nu ți-ar mai bate în creștet.
Am făcut rost de pantofi. Încearcă-i.
Nu, nu-mi vin bine. N-au șireturi. Așa i-am luat.
Ce om ciudat ești dumneata!

Ăsta-i geamantanul dumitale?
Nu cumva pui ceva la cale?
Nu pare să fie o zi frumoasă.
Încotro s-o iau, unde să mă duc?

ay, arriba

tristețea e tabu pe fb

nu-i frumos să vorbești despre ea
s-o scoți goală și necenzurată
în fața armatei de zâmbete, floricele și inimi
cățeluși cu părul creț sau pisici stilizate
care dansează La bamba
pentru că aici se necesita una poca de gracia
por mi, por ti, ay arriba y arriba
de asta încojur subiectul cum pot
îmi fac o salată de frunze uscate
cam fără sare și piper, cu dresing de baltă.
se spune că netul e plin de nefericiți
ăilalți, fericiții, sunt afară.
am deschis fereastra și m-am tot uitat la trecători
mergeau grăbiți cu nasul în pământ
care încotro, după treburi
nu prea semănau cu fericiții
am tras cu urechea să-i aud vorbind
în finlandeză sau olandeză
statistica spune că cei mai sunt ei
deși la unii tot ninge iar la ceilalți tot plouă
mai noapte polară, mai ceață
așa că nu-mi pot explica
din ce sursă își extrag fericirea de 24 carate.
dar nimeni nu scotea o vorbă
și mai va pe la noi finlandezi, olandezi
(poate doar ca turiști sau tranzit)
m-am întors la fb, cel puțin știu
că aici îmi e locul. m-am adaptat și aclimatizat
devenind de urgență o nefericită get-beget
cu zâmbilici, floricele și inimi
agățate de gât.

I'll be back

singurătatea mea e verde și are coadă de crocodil
nu, nu de crocodil - de șopârlă
o rup și o arunc la ciori, dar crește din nou
ca și cum, ca și când.
ieri am văzut-o lângă lac, pe mal
își încărca bateria pe pietrele calde
la spectrul luminii solare. e o singurătate-artist
de nu-ș ce, de verzi și uscate, de ploaie, de vânt
de belți cu frunze violet et caetera...
mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus:
!I'll be back
de atâtea cozi de șopârlă ciorile au devenit și ele verzi
se țin după mine, mă urmăresc, mă atacă
deși le dau sandwichul meu, le sparg nuci, le vorbesc
pentru că știu că sunt că sunt inteligente și inventive
se recunosc în oglindă și îți poartă ranchiună o viață
dacă le-ai ofensat cu ceva. dar încă n-am auzit
că ar fi capabile și de iubire. sau de recunoștință -
asta consider că merit
eu de la ciori.
dar ele nu-s mulțumite, vor doar cozi de șopârle
nimic altceva.
poemul ar trebui să se încheie aici
pentru că m-am îndepărtat de la subiect
(adică de la singurătate)
și l-am prea încărcat cu animale
care n-au nimic comun cu singurătatea
mai mult sau mai puțin
artistică.