ay, arriba

tristețea e tabu pe fb

nu-i frumos să vorbești despre ea
s-o scoți goală și necenzurată
în fața armatei de zâmbete, floricele și inimi
cățeluși cu părul creț sau pisici stilizate
care dansează La bamba
pentru că aici se necesita una poca de gracia
por mi, por ti, ay arriba y arriba
de asta încojur subiectul cum pot
îmi fac o salată de frunze uscate
cam fără sare și piper, cu dresing de baltă.
se spune că netul e plin de nefericiți
ăilalți, fericiții, sunt afară.
am deschis fereastra și m-am tot uitat la trecători
mergeau grăbiți cu nasul în pământ
care încotro, după treburi
nu prea semănau cu fericiții
am tras cu urechea să-i aud vorbind
în finlandeză sau olandeză
statistica spune că cei mai sunt ei
deși la unii tot ninge iar la ceilalți tot plouă
mai noapte polară, mai ceață
așa că nu-mi pot explica
din ce sursă își extrag fericirea de 24 carate.
dar nimeni nu scotea o vorbă
și mai va pe la noi finlandezi, olandezi
(poate doar ca turiști sau tranzit)
m-am întors la fb, cel puțin știu
că aici îmi e locul. m-am adaptat și aclimatizat
devenind de urgență o nefericită get-beget
cu zâmbilici, floricele și inimi
agățate de gât.

I'll be back

singurătatea mea e verde și are coadă de crocodil
nu, nu de crocodil - de șopârlă
o rup și o arunc la ciori, dar crește din nou
ca și cum, ca și când.
ieri am văzut-o lângă lac, pe mal
își încărca bateria pe pietrele calde
la spectrul luminii solare. e o singurătate-artist
de nu-ș ce, de verzi și uscate, de ploaie, de vânt
de belți cu frunze violet et caetera...
mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus:
!I'll be back
de atâtea cozi de șopârlă ciorile au devenit și ele verzi
se țin după mine, mă urmăresc, mă atacă
deși le dau sandwichul meu, le sparg nuci, le vorbesc
pentru că știu că sunt că sunt inteligente și inventive
se recunosc în oglindă și îți poartă ranchiună o viață
dacă le-ai ofensat cu ceva. dar încă n-am auzit
că ar fi capabile și de iubire. sau de recunoștință -
asta consider că merit
eu de la ciori.
dar ele nu-s mulțumite, vor doar cozi de șopârle
nimic altceva.
poemul ar trebui să se încheie aici
pentru că m-am îndepărtat de la subiect
(adică de la singurătate)
și l-am prea încărcat cu animale
care n-au nimic comun cu singurătatea
mai mult sau mai puțin
artistică.

Imposibilisme din copilărie

Când eram mică puneam mereu întrebări despre toate în jur și nu-mi tăcea gura o clipă. Bunica știa ea ce știa, dar nu rezista la canonadă și mă lăsa uneori la străbunica Leontina, mama ei, s-o mai amețesc de cap și pe ea. Străbunica trăia pe dealul Floreni, la vreo 3 km de șosea, la capătul unei păduri. Avea o casă bătrânească cu prispă, două camere și o tindă în mijloc. Grădina ei era plină de trandafiri albi, mărunți, parfumați din care făceam mâncare unor păpuși imaginare și pe care visam să le am într-o zi(dar nu le-am avut). Mă jucam cu niște păhărele de țuică mici ca niște degetare, ciobite, de toate formele și culorile, adunate de străbunica de-a lungul vieții ei.
Odată m-a luat cu ea la munte, în Făgețel (Suhard), unde dăduse oile la stână și trebuia să-și ia brânza. Pe cărare mergeam cu spatele înaintea ei și-i tot puneam întrebări:
- Moșică, cine a făcut pământul?
- Mnadzău.
- Moșică, dar de ce nu cade luna?
- Așa-i lăsat de la mnadzău.
- Moșică, dar pe mnadzău cine l-a făcut?
Moșica a încetat să-mi mai răspundă, am tras-o de poale, i-am pus piedică la opinci, am rugat-o, dar degeaba. Atunci am exclamat:
- Vai, moșică, nătângă mai ești!
Ea a râs și a povestit tuturor că am făcut-o nătângă, așa că replica asta a rămas ca o frază înaripată în memoria mea și văd că încă mai contiună să zboare prin amintiri.
Dar stâna era departe și cum flămânzisem, am spus străbunicii:
- Moșică, îs flămândă, vreau pâine cu slănină!
- Nu se poate, aiestea îs pentru cioban.
Moșica ducea întotdeauna ciobanului o pâine neagră, rotundă, o halcă de slănină afumată din pod și un litru de rachiu. Așa era moda.
- Da eu ce să mănânc?
- Lasă că ț-a face ciobanul balmuș.
Și ciobanul a pus ceaunul în pirostrii, a făcut balmuș cu smântână, iar eu m-am dus la cules frăguțe, le-am presărat apoi peste smântână și mi-am potolit foamea cu cea mai gustoasă mâncare din lumea mea de copil, care se întindea de la Dorna Candreni și până hăt departe la Floreni... Și era plină de minuni inexplicabile, de păduri, frăguțe, oi, ciobani, păhărele de țuică ciobite și trandafiri albi, parfumați...

filmul de ieri la tv pe scurt

femei îmbrăcate în rochii de altaz (ca în anii 30)
bla-bla-bla într-o casă baroc
cu niște domni în frac, cu papioane
(era vorba de o crimă)
toți fumau cu țigarete lungi
unul ținea un cățel în brațe. apoi s-au așezat
la o masă plină de sfeșnice cu lumânări aprinse
și bla-bla-bla între ei
domnul cu cățelul s-a indignat
a trântit șervețelul pe masă și a părăsit încăperea
cineva a întrebat unde-i Ruppert
am stat cu sufletul la gură să aflu cine-i Ruppert
și unde-i. o femeie în rochie aurie a leșinat
alta s-a retras în budoar
și și-a pus felii de castraveți pe ochi
bărbații au trecut în biblioteca plină de cărți și întunecată
ca un tablou de Rembrandt
au băut ceai cu un inspector de poliție
cu lapte? fără lapte? s-au întrebat unii pe alții
slugile bla-bla-bla în spatele ușilor
despre un membru al familiei
omorât de două ori: și ca viu, și ca mort -
a doua oară cu un cuțit
bla-bla-bla detectivul amprente indicii
nu s-au mișcat din fotolii (umorul englez e subtil)
cineva a sunat, femeia cu castraveții pe ochi a ieșit
și a spus unei fete
muncitoare în fabrica lor
să nu scoată o vorbă.

oțet din miere de albine

ce fac pensiile mici când vine frigul:

dacă au abonament gratuit, iau cu asalt autobuzele eco
(în care e mai cald decât în metrou)
și-și flutură izmenele prin tot orașul
(așa a zis un bătrânel haios).
dacă nu le dor prea tare picioarele,
pensiile mici vizitează muzeele numite supermarketuri
și admiră alimentele de primă necesitate, precum:
oțet din miere de albine,
ulei de nuci, tagliateli, pesto,
stridii injectate cu antibiotic, fructe OMG șamd
în sfârșit se hotărăsc să se răsfețe
cu o pâine redusă 50%
o cutie de iaurt contrafăcut cu apă și făină
și-un loz de răzuit.
unele pensii mici, dar neînfricate, mai șterpelesc
câte un salam cu multe E-uri
sau o ruladă cu marmeladă.
de obicei Big Brother le înhață
și le bagă la zdup în cămăruța din spate
(unde ce se întâmplă nu știu)
la raionul de cafea și prăjituri am văzut o băbuță
care a ascuns în buzunarul paltonului tot zahărul
pus la îndemâna clienților
vânzătoarea s-a uitat la ea,
eu m-am uitat la vânzătoare
băbuța s-a uitat în altă parte
și filmul a finit cu happy-end.
la casă pensiile mici oftează
când văd ce au pus alții pe bandă
(de la prostie în sus, zic eu)
plătesc cu bani mărunți și ies
ușoare, plutitoare ca fluturii de lampă,
se risipesc care-ncotro prin stații

din ciclul inexistent „Poezii de modă nouă,/ fără unt și fără ouă”

despre bunica și sensul vieții

nu-mi place să mă uit la vitrine,
nu cumpăr nimic inutil, nu intru în mall-uri
(decât pentru a folosi WC-ul, uneori)
bunica
a venit odată la Sofia
și a rămas perplexă în fața unei vitrine
plină de mărfuri absurde:
pești de sticlă cu gura căscată, podoabe,
o măsuță în formă de elefant(pentru telefon - ea nu avea telefon),
flori artificiale(versus livezile pline de flori vii de acasă)
dacă-ți pui capul, tot repeta, dacă-ți pui capul
se termină banii. bunica n-a avut bani niciodată, conta
pe laptele dus la lăptărie și pentru care primea
vreo 300 lei pe lună plus cartele pentru făină de mămăligă
și hârtie igienică de carton, combinată obligatoriu
cu o lingură pentru încălțat (de plastic negru și cu cap de cal)
i-am cumpărat costum de catifea, prăjituri, înghețată,
un batic de cașmir, pantofi și o bluză
de culoarea cenușei de trandafiri.
dar ea continua să ofteze după măsuța în formă de elefant
și după alte abțibilduri fără noimă
vedea în ele ceva tainic și inexplicabil
care semăna cu sensul vieții
care semăna cu sensul morții
l-ar fi cumpărat, dar nu-și putea permite
iar eu nu dau bani pe prostii
așa că a plecat
în satul ei,la casa ei
și apoi mult, mult mai departe...

Despre licurici

Podul peste toate s-a dărâmat,
a venit frigul și l-a luat.
Când e frig emoțiile se contractă,
se fac firimituri și le ciugulesc vrăbiile.
Am epuizat toate planurile de rezervă,
poezia și teoria chibritului
din care am aflat că sufletul meu se mută
dintr-o hologramă în alta.
Scriu fără emoții, la lumina ploii de noiembrie
a frunzelor și a eului meu liric.
Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare,
se așează pe scaun într-un colț mai întunecat
și îl așteaptă pe Godot,
despre care Beckett spune că nu există.
Din solidaritate cu scenariul,
și eu tot pe Godot îl aștept.
Sala de așteptare pare a fi o camera obscura,
iar scrisul un licurici.
Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie.
Își caută sufletele pereche
și uneori chiar le găsesc.
Culoarea violet e un pod peste frig.