The grapes of wrath

prăjitură cu fructele mâniei, rețetă:

se bat ouă de pterodactil
se scoate preistoria din ele 
zaharicale cu planeta Pământ, cu Higgs bozon
și gaura din stratul de ozon
cu mii de păsări moarte în pete de petrol
cu publicitate pe micul ecran - minuscul – minus – m
gustoase ca un câine cu proteze fixate cu lipici Corega
să poată roade osul care i se aruncă sub masă
trăim sub masă, roadem sub masă ceea ce ni se aruncă
tort cu praf de spălat, cu bunuri, servicii, companii
cu aspartam, margarină, și E-uri cancerigene
cu chemtrails cernute prin plase de protecție cu camere video de supraveghere
cu prețul benzinei cu plumb, cu rachete antitanc ghidate

„mănâncă, fetiță murdară, mănâncă ciocolată/ de-aș putea mânca și eu
ciocolată cu aceeași naturalețe ca tine”

mănâncă și citește Pessoa, adică personne – nu, nu citi - consumă
nu citi, consumă, fă gunoi, fă bani din gunoi, fă capital pentru alții, fetiță murdară
din Generația Awake, din Cannabis sativa fă baclavale
trufandale cu nimeni, cu singurătate, cu alienare
cu numărul special al revistei Playboy/ Plai cu boi care costă 500 000 000 $
gogoși cu Monsanto, cu OMG, cu roșii de plastic
tratate cu gene de crocodil
cu No man’s land, cu bani spălați, cu creiere spălate
cu ignoranță, prostie, cu prea multă mâncare
(când alții n-au bani de pâine și de lapte acru)
cu prea multe țoale/ mode și lucruri inutile
(în timp ce alții mor pentru că n-au bani de operații și medicamente)
noi lenevim, ne e somn, nouă ne place Fiesta, siesta, nimicul
și apa de ploaie. noi avem păr vopsit, decolorat, îmbălsămat
dar nu vedem, nu auzim, nu gândim: punem totul pe bandă
tot ce ni aruncă sub masă. cumpărăm online, plătim cu paysavecard
cu hackeri, parole, speedy, prin telefoane mobile, prin aer și apă de ploaie
hai la păscut pe Plaiul cu boi - Playboy
paște și tu, să paștem împreună Atropa Belladonna sub masă
dar n-o să vă placă, nu!
voi vreți prăjitură cu perle, cu stele, cu inimi de pluș
rămase de la Romantic Valentine’s day
cu botox, silicon, unghii false
fixate cu mortare și mase refractare
Life below zero cu cireașă în vârf !

scrisul e un licurici

Scriu ca să uit — viața(sau, cel puțin, o parte din ea).

Scrisul se duce undeva, la o sală de așteptare, se așează pe scaun într-un colț mai întunecat și îl așteaptă pe Godot (despre care Beckett spune că nu există). Eu rămân în capsula mea și din solidaritate cu scrisul tot pe Godot îl aștept. Sala de așteptare pare a fi o camera obscura, iar scrisul un licurici. Licuricii emană semnale luminoase și eliberează energie. Își caută sufletele pereche și uneori chiar le găsesc. 

Scriu pentru că nu mă pot adapta la prostie. Las prostia să se adapteze la inteligență. Prostia e afară, în stradă, umblă pe catalige și aruncă pâine la porumbei pe lângă bănci și la cafenele. I-am spus să înceteze, că-mi prăfuiește cafeaua. S-a uitat la mine printr-un nor de praf și de aripi și mi-a răspuns obraznic. N-a încetat. 

În ultimul timp prostia ia forma unor grupuri de elevi gălăgioși care se urcă în autobuz pe ușa din față și ocupă locurile rezervate. Bătrâni cu bastoane stau în picioare, în timp ce prostia își ridică picioarele pe bancheta de vizavi. Vorbește cu voce tare, se îmbrâncește, jignește pe cine apucă. Unii îi fac observație, alții o apără:

• Lasă în pace prostia, domnule, ce vrei de la ea, ce ți-a făcut?

Aici îmi vine în minte un banc despre cineva care vindea carne de cangur la piață și un cumpărător îl întreabă:

• De ce-ai omorât cangurii, mă, ce ți-au făcut?
• Cum ce mi-au făcut? Îmi latră toată noaptea sub geam!

Metamorfozele prostiei continuă, Godot nu vine și viața merge înainte pe drumul care duce înapoi (la noi, în camera obscura).

888

Aseară la tv m-am uitat(fără să vreau) la o ceremonie cu Gwyneth (uh, ce nume complikeișăn) Paltrow și Angelina Jolie(cea faină, adică) și mi-am pus întrebarea de fac ele atâtea mutrițe, botișoare, clipiceli, fundulețe, buricele și zâmbete de serviciu. De ce se îmbracă în veșnicele rochii de bal, lungi, fără spate, fără piept sau transparente, cu trenă, fără trenă, cu sclipici sau nu, despicate până la talie, deci „spectaculoase”, cum le categorizează ziariștii, nu eu. Fierbe-mă, frige-mă, nu văd nimic original, avangardist, futurist, poetic etc. Văd doar o salată de rochii și niște nume mari de modelieri ca preparat de bază(în loc de friptură de ren). Eu mi-aș pune niște pantaloni de camuflaj cu multe buzunare, o bluză zmeurie cu bucăți de dantelă galbenă agățate de ea, iar la gât un colier de ardei iuți, roșii, proaspeți, lucioși. Și aș rămâne serioasă, tristă și gânditoare. Aș ține în mână un craniu de plastic, un pește viu sau o pasăre murdară de mâl și petrol. Eventual, o pictură cubistă de Picasso: Don Quijote, Tête de femme sau Arlequin. Aș recita:
Roses are red,
Violets are blue,
Sugar is sweet,
And so are you?
Totul pus sub semnul întrebării.

hologramă

„Materia este energie condensată la o vibraţie joasă. Suntem toţi o singură conştiinţă care se experimentează subiectiv. Nu există moarte, viaţa este doar un vis, iar noi suntem propria imaginaţie despre noi.” 
- Bill Hicks -
*
Știam eu că nu sunt materie, că nu exist sau că, mai degrabă, sunt peste tot, dar cei de la o altă frecvență nu mă receptează, așa cum nici eu nu-i receptez. Nu degeaba mi-am schimbat numele în ploaie, sunt apă, spăl frunzele copacilor, mă scurg în pământ sau în ocean. Sunt transparentă, lumina trece prin mine, uneori se face curcubeu sau îmi arată unde sunt umbrele... Vibrația mea e o poezie aparte, adâncă și adevărată, o poezie scrisă de marii poeți umaniști. Ori cu cine aș fi, sunt singură, orice aș avea, nu am nimic, călătoresc mereu în interior ca într-o imensă neliniște. Nu găsesc, nu rețin, nu vând și nu cumpăr. Lumea asta consumeristă nu-mi face bine, capitalismul și comunismul nu-mi fac bine, oamenii, distracțiile, zgomotele, lucrurile inutile nu-mi fac bine. Aspir spre epurare. Vreau dreptate, conștiințe curate, respect, disciplină, utopie. Sunt ploaie, vin dintr-un nor luminos și mă scurg în întuneric. Dar nici măcar nu-i vorba despre mine, n-am scris despre mine, ci despre holograma ploii.

poezie la marginea atmosferei

poezie pe ce - pe cer? - se evaporă.
pe ceară? - se topește prea repede
pe ceramică din Mesopotamia? - cuneiformă, de neînțeles
poezii pe cearșafuri apretate - demodat
pe roze și aripi de îngeri? - răsuflate
pe cearșafuri de mătase neagră, scrise cu
înghețată cu fistic - pfui! prea fistichii.
pe fereastra înflorită de ger - cu limba(doare)
pe cabina de duș aburită - cu săpun aromat

poezie pe hârtie mototolită, de unde reiese
că faci săpături arheologice în prăpastia ta interioară
și te miri ce să mai scoți din adâncuri
unde nu se întâmplă nimic
vid.
poezii pe șervețele la restaurant - te-a vizitat muza nepregătit
adeseori e vorba de ceva comic:
o epigramă, un haiku contrafăcut cu predicate
și prea multe silabe de whiski/ pălincă/ ouzo
pe bilete de tramvai, de teatru, operă(pardon, manele) et caetera
poezie pe hârtie igienică făcută din bancnote reciclate
(se vede clar și valoarea nominală a metaforei: 100 lei)

dar pe ce se scrie poezia vie, fragilă și înțepătoare
ca urzicile de primăvară, răsărite printre
ambalaje de plastic, cutii ruginite, cauciucuri de automobile
aruncate aiurea pe malurile râului și în păduri
în jurul ei aleargă furnicile, melcii lasă urme argintii
fluturi și buburuze se așează din întâmplare
pe toporașii timizi, prăfuiți, abia respirând printre gunoaie.
și totuși e vie și te strânge de gât
și totuși vine din adânc și de departe
cu rădăcinile ei de lumină alunecând în țărâna întunecată?

pe rafale de vânt, pe cicloane, pe cenușă vulcanică
pe hârtie fixată de baza seismografului
pe steagurile naționale ale statelor mai mult sau mai puțin foste
din care-și fac rochii tuaregii, beduinii și berberii
(au arătat la tv un copil al pustiului îmbrăcat într-un steag tricolor găsit într-o dună)
deci chestia asta cu poezia e alunecoasă și se preumblă pe
nisipuri mișcătoare și pe mlaștini care îi înghit pe poeți
iese de la vreo 10 km adâncime precum cutremurul
și o ia în sus ca balonul cu heliu
și sare de la marginea atmosferei(39,068 metri, ca Felix Baumgartner)
mai iute decât sunetul

umami

poeții au filtrul lor magic (sau cel puțin o cafetieră, ibric, samovar)
ei desfac realitatea ca pe o portocală
și-o servesc pe farfurii fumurii, cu bețe de bambus
presărată cu pudră de ceai, ca în Japonia
(ah, sayonara, Basho!)
poeții scriu realitatea cu sosuri de toate culorile
cu ciocolată neagră amară și lichior italian de ierburi
(cum le mai amestecă ei pe toate!)
eu doar o citesc, n-o consum, dar tot îi simt aroma,
e umami - gustul poetic suprem

realitatea de care nimic nu ne mai poate salva,
chiar dacă ridicăm între noi și toate miasmele sordide
un perete de kevlar de cinci ori mai tare decât oțelul
rezistent la foc și cu auto-stingere
chiar dacă ne-am pune măști contra gazelor
sau bleizere din fibre de argint anti-radiație

poezia mare a lumii - plutește în aer, o respir
și ea se traduce în mine în limbi și parfumuri miraculoase
deși uneori moartea pe stradă citește ziarul și mănâncă hot-dog
deși mereu există un deși
vindecă sau am doar iluzia că vindecă,
uit de mine în ea, uit de... - am uitat de ce uit
vindecă sau am doar iluzii
așa cum stau la masa asta improvizată
făcută din cărți de poezii și acoperită cu nori
așa cum stau și-mi aștept tortul de alge
cu bețele de bambus în gând

despre Walt

Walt Whitman, marele poet Americii, nu-mi place
și chiar mă irită pe alocuri
poezia lui e prea amplă, prea panoramică,
prea patetică, prea senzuală, prea încărcată,
prea amănunțită, prea descriptivă, prea optimistă, prea îndrăzneață
poartă pe umeri toți zgârie-norii Americii viitorului
munții, pustiurile, fluviile, anotimpurile, oamenii
pe urșii Grizzly din Alaska
și pe Trump.cândva îmi plăcea: „dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă-ntr-altul:
eu undeva m-am orpit și v-aștept”
(a fost o vreme a așteptărilor mele,
un scurt “Song of myself”, dar s-a dus)
acum
îmi place doar titlul ”Fire de iarbă”
e transparent, îl ating, îl respir
restul e un vârtej, un puhoi
care ia totul pe sus și-l aruncă în nori
(seamănă cu uraganele de azi)
dar în urma lui nu rămâne dezastru

ci reînviere și reînflorire

rămâne un „Cântec murmurat pentru vremea liliacului”

o primăvară plină de susur și zumzet

și de ce să n-o las eu acum

să-și explodeze toți mugurii !

ha-ha plus minus

e un ha-ha al meu personal și n-are legătură

cu cel al lui Mircea Ivănescu

trebuia să-l botez he-he, hi-hi, ho-ho sau hu-hu

dar nu vreau să i se piardă sensul de bază

care-i un ha-ha absolut hotărât

deși cam flușturatic și poartă ochelari ieftini de soare

(al lui M.I. are ochelari cu rame groase și multe dioptrii)

dar tot e bine că nu-s ochelari de cal

dar tot e bine că nu-i o colivie cu o pasăre tristă și tot mai tristă

dar tot e bine că nu-i o capcană pentru cerbi fazani veverițe sau bigfoot

ha-ha -ul meu nu trece prin zid

ca Omul care trece prin zid

nu merge pe sub apă ca mierla de apă

n-are mașină, nici bicicletă, și nici măcar o trotinetă freestyle

e încălțat cu mocasini second hand

primiți cadou de la Pană de vultur

care-i avea de la Sitting Bull

care i-a purtat până s-au rupt

apoi i-a dat lui Mai iute ca moartea, el i-a peticit

de mai multe ori șamd

deci sorry am un ha-ha ce umblă aproape desculț

și se îmbracă numai cât să nu fie gol

(de la brâu în jos, restul aproximativ)

despre mâncare ce să mai spun!

se mulțumește cu ce cade din pom

(fără să tragă nimeni cu praștia)

am stat de vorbă cu el să văd cu ce pot să-l ajut

și mi-a spus printre altele

că nu reușește să deschidă nicio ușă, nicio fereastră

niciun perete, niciun lan de floarea-soarelui

nici un ghișeu aleatoriu de la o instituție aleatorie

nu poate descifra semnalele de fum

transmise de tribul vrăjmaș hu-hu

nu poate fuma pipa păcii cu soldații generalului he-he

n-are pene în păr, nu folosește multe interjecții ca hi-hi

nu are pielea roșie, nici sânge albastru precum ho-ho

și nu-și poate schimba culoarea ca un cameleon

deci e un ha-ha singur

cu cât mai ha-ha, cu atât mai singur

cucu!